Feminitatea şi lumea lui „care pe care” (II)

Alături şi în contrast violent cu această textură a feminităţii, prozatoarea construieşte alte figuri dintr-o tipologie pe care o fixează printr-o subtilă analiză psihologică şi cu un acut simţ al observaţiei mediilor sociale: Licuţa care, sub aparenţa onorabilităţii, fură, practică prostituţia, se lasă pradă hormonilor, după ce îşi va fi ucis fratele toxicoman, Zizica, natură narcisică, maladivă în încântarea de sine însăşi, Loredana, escroacă, femeia care „foloseşte” bărbaţii pentru a-i arunca, apoi, „ca pe nişte şosete uzate”, trăind în orizontul unor precepte respectate cu sfinţenie („Bărbatul este de fapt un instrument de care trebuie să ştii cum să te foloseşti”; „Chiar şi când îţi oferi o plăcere, timpul nu trebuie pierdut doar pe atâta, trebuie să tragi anumite foloase”), Coco, una din „fetele” din cluburile „de fiţe”, având drept normă a vieţuirii zicerea „asta-i viaţa cea mai tare/ între boxe şi pahare”, Ada, femeia care simte că „i se usucă sufletul pe zi ce trece”, Brânduşa, femeia de afaceri, cu un succes remarcabil pe trei continente, lucrând nu „în afaceri, ci pentru afaceri”, Rodica şi Roxana, femei dedicate familiei, confidente ideale, doamna Uşurelu, vânzătoarea de la Aprozar , personaj foarte important din alte vremuri a cărui deviză e „fură ea, fură el, fură toţi, iau şi eu” etc. Femeile Violetei Lăcătuşu nu se identifică atât în interiorul unor cupluri erotice, cât prin raportare la alcătuirea lumii în care evoluează; personajele masculine, Alexandru, Costi, Andrei sunt fie nişte „umbre” din trecutul ceţos ori din prezentul inconfortabil, fie nişte „caricaturi”, ipostaziind lumea însăşi: Relu, cel care învaţă devreme cuvântul ură, proxenet în Italia, ucigaş şi escroc, singurul personaj masculin cu un profil bine conturat, re-prezintă lumea de azi, faţă de care se defineşte tipologia feminităţii din romanul Violetei Lăcătuşu: „Doar trăim în lumea care pe care. Toţi avem în arhetip bestialitate. Ne domină instinctele. Învingător este cel ce are instincte puternice, pe care le poate domina sau dezlănţui în folosul lui”.

Romanul Violetei Lăcătuşu are, însă, un etaj epic de mare importanţă în economia intrigii şi a definirii profilului interior al protagonistei; acesta e construit din figuri simbolice venind din orizontul mito-poetic românesc ori din aria de spiritualitate extrem orientală. Călugărul care ascultă „poveştile munţilor”, înzestrat cu darul înainte-vederii are ceea ce se numeşte un substrat energetic, „omul din tren”, atras de ştiinţele ezoterice, mătuşa Elvira şi piatra şarpelui, bufniţa care e martorul de la întâlnirea cu marea dragoste chakra Sahasrara, „vârtejul” strălucitor de deasupra capului, ghicitorul care pare că vine „de dincolo” sunt semne ale soartei, fantasme din cealaltă lume, din zona arhetipală, oferind romanului o încărcătură foarte valoroasă şi o dimensiune simbolică: poate că, folosindu-i sugestiile, cu viitorul roman Violeta Lăcătuşu va face pasul către realismul magic. Are şi înzestrarea şi forţa de a o face.