Foşnetul mătăsos al amintirii

 Pelerin prin două milenii (Editura „Junimea”, 2015) împlineşte o trilogie din care Constantin Simirad a tipărit, în ultimii ani, volumele „Aduceri aminte. La taclale cu pixul Toma” şi „Iaşul în lume - corespondenţă selectivă”. Formula narativă rămâne aceeaşi, oferind coerenţă şi o structură fermă edificiului epic: personajul-narator „se desface” în cel puţin patru „figuri” dominante în cele cinci capitole ale cărţii - autobiograful în „Incursiuni prin memorie”, primarul laşului în „Prin hăţişurile democraţiei” şi „Prin lumea largă”, prozatorul de la limita ficţiunii în „O promenadă prin adevăr cu iz de fantezie” şi ambasadorul României în Cuba din „Prin luneta unui ambasador”.

Memorialistul e omul cu rădăcinile în acelaşi pământ, în spaţiul geografic al Moldovei de Nord, filtrat prin conştiinţa artistică, topos-ul cărţilor lui Constantin Simirad; iată-l evocat sub semnul secetei: „Peste satul Ghireni se abătuse, oameni buni, o secetă de ţi se usca şi limba în gură. Şuvoaie de ploaie se revărsau peste Miorcani, de-a lungul Prutului, pe la Crasnaleuca şi pe dealurile Coţuşcăi, dar satul nostru era blestemat parcă să se usuce ca prunele puse toamna la uscat”.

Personajul-narator se caută mereu acolo, în illo tempore, în vibraţia (re)întâlnirii cu un copil de opt ani lângă Stâna lui Ciuraru, toponim amintind numele unei legende a locului, ciobanul Dumitru Ciuraru, „un om nu prea înalt, îndesat, cu ochi zămisliţi din lumină, cu faţa zâmbitoare şi blajină, înfrăţit cu pământul, cu fluierul din lemn de fag, cu oile, cu cojocul întors pe dos, cu viforniţe şi zloate, cu singurătatea şi tăcerea, cu oamenii”, pe care „nimeni nu l-a văzut altundeva decât în bordeiul lui de la stâna din Sărătura, sub poalele pădurii Crasnaleuca, acolo unde un pământ vitreg reuşea să nască o iarba roşiatică şi ţepoasă”.

Lângă ciobanul de la stâna din Sărătura, memoria fixează pe Vasile Alistar, bătrânul satului, depozitarul datinilor (pentru a scăpa de blestemul secetei, Vasile Alistar face apel la una din credinţele din orizontul mito-poetic românesc, îndemnând fecioarele din Ghireni să facă o procesiune de înmormântare a unei păpuşi, dincolo de hotarele acestuia), unul din personajele cele mai puternice în amintirile personajului-narator pentru că, iată, de figura sa se leagă imaginea obsedantă a secetei, foametei şi, mai ales, a mămăligii pe care o împarte copiilor înfometaţi într-o scenă emoţionantă, amintind de „împărţirea pâinii” din „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda; tot astfel, incursiunile prin memorie restituie tot felul de chipuri evocate în lirism, dar şi în registrul unei ironii calde, cordiale (Costică Cotiugă, „urmaşul lui Erik cel Roşu”, Anica, „modelul femeii implicate în pregătirea viitorului luminos al ţării”, perceptorul dărilor la stat, „omul cu geantă”, Onofrei, „savantul”, Mina Danifield, „nemţoaică venită cu toată familia în satul Ghireni pe la 1800”, Ion Saldaru, singurul vânător din raionul Săveni, Herman, fost pilot german, apoi, fierar „într-o mahala a Iaşilor”, moş Gică, octogenar, cu o „fantezie debordantă”, care va fi fost în încercuirea de la Cotul Donului, dobitocul Ion Duhan, Musolin, şoferul de pe un camion antediluvian etc.), dar şi, cu vorba lui Ion Creangă, multe jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc („pişcă”, un joc cu monede, la Ghireni, cu nasturi, în Botoşanii copilăriei altora), scândurica având în mijlocul ei un cui ascuţit şi ruginit, care apără de hoţi „bucăţica de vie” a lui moş Gică etc.).

Va urma