Foşnetul mătăsos al amintirii (III)

 Textele din capitolul „O promenadă prin adevăr cu iz de fantezie” sunt în proximitatea prozei de ficţiune; schiţe, povestiri ori nuvele, naraţiunile acestei secţiuni a cărţii sunt, mai ales, ale prozatorului înzestrat, fără îndoială, cu harul povestirii, dar şi cu darul evocării şi al artei portretului.

Constantin Simirad scrie întâmplări cu veleitari (Nicuşor, la un pahar cu vin, se crede Eminescu însuşi, Ponor e lăudat sau luat în râs, după cum plăteşte consumaţia confraţilor la restaurant) sau cu diverşi cetăţeni în timpul alegerilor (în Politică la nivel continental ori Dorinţe satanice), poveşti „de film” (cum sunt „Marea aşteptare” şi antologicele „Lara” şi „Bulboana Floricica”) sau realist-magice („În noaptea de Sfântul Vasile”), operând, câteodată, fără anestezie, pe realitatea Iaşului căruia îi caută, prin cotloanele periferiilor, farmecul arhaicităţii, dar care se prăbuşeşte repede într-o (i)realitate grobiană („Mizerie fără farmec”). Povestirile curg în (auto)ironie şi jovialitate, dar portretele asumă, adesea, tonul caricatural: Robert Mugescu din „Gelozie şi răzbunare” care n-a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa („Individul ăsta, mă rog, să-l numim aşa, n-are frunte. Adică părul izbucneşte de la sprâncene şi de la baza nasului. Am spus nas. Un fel de nas, adică două găuri imense, ventilate de două nări plate şi mişcătoare, ca la gorile. Găurile de la nări şi nările sunt perpendiculare pe faţă, aşa încât poţi privi vreun metru în interiorul capului. Părul feţei creşte peste tot, începând de sub ochi. Urechile nu se văd deloc! Sunt pierdute în claia de păr, sau... poate că nici n-are urechi. Mâinile sunt exagerat de lungi şi picioarele scurte, în formă de arc de cerc. Restul nu se vede, cu excepţia dinţilor albi, strălucitori, care apar uneori din hăţişurile păroase. Am dreptate? Este Robert clădit după chipul şi... asemănarea...? Nu-i aşa că este hidos? Dar mintea lui Robert?! Cu mintea este altceva. Mintea îi merge, dar numai la prostii şi a ajuns boul ăsta printre cei 300 de bogătani ai României. Ieşea în lume mândru de limuzină şi de blonda superbă, cu picioare lungi şi părul până la brâu”), Floricel şi metamorfozele sale surprinzătoare din proza cu acelaşi nume, zdrahonul „nespălat, neras şi cu dinţii, puţini câţi i-au mai rămas, negri ca smoala” din amintita „Mizerie fără farmec”, şmecherul îmbogăţit după '90, „jigodia cu jeep-ul în faţa casei care sfidează cartierul şi nu se teme de poliţie” din Bogaţii manelişti, Raj, „omul din grotă” din „Iubire de fiară” sunt personaje care se reţin prin chipul, caracterul şi comportamentul lor, fixând arta incontestabilă a portretului, pe care Constantin Simirad a pus-o în valoare în toate cărţile sale.

Ambasador în Cuba, Excelenţa Sa nu-i lasă acasă pe memorialist, primar şi prozator; în Cuba găseşte persoane cărora le creează profilul unor personaje: măcelarul, grădinarul, doi vagabonzi, dar şi colegi ambasadori, un doctor, un curăţător de palmieri, un miner, două femei de moravuri uşoare, un muncitor la hotel, un sculptor, un pictor, un om educat şi visător, un funcţionar public şi un meşter bun la toate reprezintă subiectele unor proze scurte scrise alert în liniştea reşedinţei din Havana, încercînd să depăşească dezamăgirile şi complexul călătorului român, de la Costache Conachi încoace: „Românul aflat departe de ţară este extrem de exigent cu cei printre care trăieşte. Este foarte sensibil şi mereu face comparaţii cu «noi românii». Dacă la începuturile existenţei sale pe meleaguri străine este tentat să îngroape laudele la adresa gazdelor sale, cu timpul toleranţa defectelor românilor este din ce în ce mai consistentă. Reîntors în ţară, aventurierul încearcă o dezamăgire amară când reintră în realitatea românească”.

Liric şi ironic, necruţător şi jovial, cusurgiu şi generos, Constantin Simirad e un fin psiholog, un atent observator al (i)realităţii imediate, mereu profund în incursiunile sale prin propria viaţă ori prin biografia personajelor. Matematicianul şi-a descoperit în literatură a doua sa pasiune, valorificând cum trebuie talantul ce i s-a dat.