Gabriel Liiceanu, Scrisori catre fiul meu

Gabriel Liiceanu, Scrisori catre fiul meu, Editura Humanitas, 2008, 238 pagini, 37 lei

  

Cartea lui Gabriel Liiceanu incepe cu sfarsitul, iar sfarsitul se gaseste pe coperta a patra. Acolo, doua randuri bine simtite  anunta „O noua carte a lui Gabriel Liiceanu pe firul confesiv al Usii interzise (40 000 de exemplare vandute)”. Este vizibila, in aceste doua marunte si culpabile randuri publicitare, figura a ceva ce ar putea fi apelabil ca act ratat. Ganditi-va la o scena vag similara cu un tanar sarac petind o fata bogata: „Domnisoara, faceti-mi onoarea de a-mi darui minunata Dumneavoastra inima (40 de milioane)”. Putem presupune ca declaratia involuntara a ipoteticului tanar ii va perpetua conditia de ins sarac; in schimb, expunerea de pe coperta a patra a confesivului Gabriel Liiceanu va putea fi trecuta fie in seama vreunui redactor nepriceput, fie in seama timpurilor noastre marcate de slagarul lui Adi de la Valcea – „Fara numar, fara numar”.

 

Altfel, trecand la ce e inainte de coperta a patra, se poate spune ca Liiceanu respecta formula Liiceanu. Cartile lui toate deseneaza o diversitate in unitate. Unitatea e ca Liiceanu nu e niciodata singur. In Jurnalul de la Paltinis  e Noica si relatia maestru-discipol; in Usa interzisa e din nou Noica, dar sunt si discipolii – de data asta ai lui Liiceanu. In Declaratie de iubire sunt mai multi prieteni sau invatatori. Chiar si in traduceri, Liiceanu nu evolueaza singur, ci la dublu. Liiceanu e intotdeauna Liiceanu+inca cineva. Ca scriitor, e un manierist al relatiei. Acum a ajuns la fiul lui: nimic mai firesc.  

 

In Scrisori catre fiul meu, Gabriel Liiceanu e mai aproape ca oricand de fictiune – de dorinta de a face fictiune. Minunatul Jurnal de la Paltinis era fictiune, prin felul in care anecdoticul se transforma – de-a lungul unui proces in care norocul se amesteca cu harul literar real al lui Liiceanu – intr-una din acele povesti care oglindesc nu viata, ci abstractul ei, nu imediatul, ci mirajul.

Scrise tot in genul confesiv, Scrisori catre fiul meu sufera de paradoxul ca par sa fie inventate intr-o mai mare masura decat Jurnalul de la Paltinis (unde anecdotica nu era apocrifa), fiind deci mai fictive decat Jurnalul, si in acelasi timp caracterul lor fictional (de proza scurta-lunga, daca vreti) apare imputinat, descompus in eseu. Nu sunt specialist in biografia lui Gabriel Liiceanu, dar privesc cu suspiciune ideea ca paginile din Scrisori ar avea un caracter autobiografic uniform. Daca unele episoade (acelea cu mama scriitorului; sau, evident, hiturile reincalzite cu Noica) sunt probabil chiar autobiografice, e discutabil ca altele ar apartine aceluiasi regim. De pilda, inclin sa cred ca episodul cu operatia din Statele Unite este fictiv, dar nu sunt deloc sigur si sfarsesc prin a fi agnostic; in schimb sunt sigur ca primul capitol („Dar mai intai o poveste suedeza”) este fictiune pura – marcile literarului calchiat sunt atat de vizibile.

 

Oricum, ceea ce este important e ca literatura lui Gabriel Liiceanu se indreapta catre inventie iesindu-si in acelasi timp din forma.

 

In fond, Gabriel Liiceanu a inceput prin a nu fi Constantin Noica si sfarseste prin a fi Octavian Paler – ma rog, un fel de Octavian Paler. Oricine poate observa asemanarile: patetismul slobod, predilectia pentru referinte din antichitatea greco-latina, coexistand cu ancorarea in diverse taranisme (a se urmari semnificatiile cuvantului „ograda” si a dependintelor acesteia la Gabriel Liiceanu), proiectarea propriei interioritati pe panze dintre cele mai arhetipale, mai pline de semnificatii inalte, melanjul de pagini realmente frumoase cu pasaje jenant de  bombastice, talentul de a spune banalitati cu aplomb si asa mai departe. Chiar genul epistolar, folosit de Gabriel Liiceanu in Scrisori catre fiul meu, cine l-a slujit mai bine in literatura romana decat Octavian Paler? Pana si tema cardio prezinta un izbitor aer de familie: Paler a referit despre infarctul lui in Desertul pentru totdeauna (Dan Petrescu se jura ca a auzit o doamna intr-o librarie cerand Infarctul lui Paler), Liiceanu, mai modest, se multumeste cu operatia „lui” (vezi precautiile de mai sus) de tahicardie.

 

Poate ca diferenta de care vorbeam dintre Jurnalul de la Paltinis si Scrisori catre fiul meu are si o alta explicatie in afara de iesirea din „ograda” autobiografica. Poate pur si simplu stilul lui Liiceanu a ramas la fel; poate pur si simplu prezenta lui Noica drept personaj central iriza altfel cuvintele, le conferea o alta natura, o alta legitimare. Abandonarea lui Noica-personajul central in favoarea lui Gabriel-personajul central i-a lasat lui Liiceanu in ofsaid stilul, facandu-l adesea insuportabil de pretios si de „inadecuat” (cum ar fi grafiat Monica Lovinescu). Amintesc doar cum inaintea unei operatii de inima, interval in care un om obisnuit ar fi emis o onesta transpiratie, acest minunat popularizator al filozofiei care este Gabriel Liiceanu profita de prilej sa simta „cu o tulburatoare claritate ca a trai inseamna a fi neliber prin iubire”.

 

Compenseaza prin cateva pagini frumoase despre radacinile lui din Caracal (unde gurile rele spun ca s-ar fi si nascut, desi varianta oficiala este Valcea).

Ele nu sunt singure, desi cand zic asta nu am neaparat in gand pasajul pe care am sa-l citez in continuare. As zice ca e mai curand… interesant:

 

„Rasucit pe marginea patului, intalnind-mi imaginea, am simtit dintr-odata nevoia sa ma privesc, gol, in ovalul oglinzii. Oare ce demon, dragul meu, trezit din somn odata cu mine si instalat pesemne intr-o anumita parte a trupului (al carui rost nu-l intelesesem niciodata, daca in genere imi pusesem vreodata problema rostului ei), m-a indemnat in dimineata aceea sa-mi desfac bluza mototolita de somn si sa o las sa cada de pe umeri, sa-mi scot apoi pantalonul pijamalei indepartandu-l cu varful piciorului si nedesprinzandu-mi, in tot rastimpul acesta, privirea din oglinda? Tin minte ca ma uitam la mine cu respiratia taiata, uimit de albeata propriului meu trup, de felul in care bratele se topeau in rotunjimea umerilor – cu degetele mainii drepte am urmarit conturul lor -, apoi mi-am prins intre palme pectoralii si am fost imit sa le simt vigoarea, am coborat peste clapele coastelor si am poposit pe solduri, descoperind, dupa ce am pipait-o cu aratatorul, pielea care devenea stravezie la locul de intalnire al trunchiului cu coapsele.”

E aici ceva intre Fetita Hortensiei Papadat-Bengescu si Primul sange al lui Sebastian (din Orasul cu salcami), desi evident ca acolo natura feminina a personajelor excludea referirile la „un organ anume” sau la „strania lui invartosare”.

 

Pe de alta parte, cartea abunda in mici lucruri pe care le intalnesti resemnat, gen naravul lui Liiceanu de a  cita doar titluri si autori Humanitas (daca, de pilda, citeaza ceva din Llosa, poti sa-ti prinzi capul cu diavolul ca citatul nu va fi dintr-una din cartile publicate la RAO sau All). Sau resaparea pentru a suta oara a virtutilor comice ale cuplului Liiceanu-Plesu: certo, Plesu ca personaj al lui Liiceanu (ca si Liiceanu ca personaj al lui Plesu) a fost intotdeauna eficient, in sensul ca pur si simplu te face sa razi, si tot atat de eficient este si acum, dar majoritatea poantelor si-au pierdut de mult virginitatea si pentru binele viitorului lor n-as vrea sa le mai intalnesc si in urmatoarea carte.  

 

Sursa: http://revistacultura.ro