Ibrăileanu şi cultul iubirii

În eseul „Creaţie şi analiză”, la care m-am referit şi săptămâna trecută, Garabet Ibrăileanu, cu vocaţia sa de moralist „care ştie să vadă şi crede în ceea ce spune”- vocaţie probată apoi în „Privind viaţa” şi în romanul „Adela” - „face o analiză splendidă a psihologiei feminităţii”, cum observă Eugen Simion. Şi, într-adevăr, este uimitor cât de profund înţelege psihologia feminină acest bărbat care a iubit mai mult femei din cărţi, din marile romane ruseşti şi franţuzeşti, care, cu o voluptate de maniac al lecturii, după un ceremonial iniţiatic, evocat cu vibraţie afectivă de Valeriu Cristea, îşi relua mereu călătoria în alte lumi ce i se păreau mai vii, mai adevărate decât cea reală, bunăoară într-o lume de conţi ca aceea din „Război şi pace”, pentru a se bucura încă şi încă o dată de frumuseţea, puritatea şi fericirea Nataşei Rostova la primul ei bal, cel mai romantic şi mai somptuos bal din literatura universală.

S-a spus pe bună dreptate că aforismele lui Ibrăileanu din „Privind viaţa” care au ca temă principală iubirea îşi găsesc ilustrarea epică în „Adela”, cel dintâi roman de analiză din literatura română – „capodoperă de discreţie, timiditate, ezitare şi aluzii nevinovate”, cum o caracterizează Eugen Simion. Figura personajului masculin din această naraţiune sub formă de jurnal, în care nu se petrece nimic spectaculos, dar care captivează, este cea a unui bărbat: „trecut prin mai multe iubiri, (care) simte angoasa morţii şi justifică iubirea ca o formă terapeutică împotriva fricii de neant”. La tomnatica şi problematica vârstă de 40 de ani, Emil Codrescu îi apare criticului muntean ca un Werther moldovean.

În eseul „Un artist” din volumul „Despre lucrurile cu adevărat importante” al lui Alexandru Paleologu recitesc câteva propoziţii memorabile privind romanul „Adela”. Paleologu pleacă de la ceea ce afirmase Lovinescu despre romanul lui Ibrăileanu: „model de literatură psihologică străbătută de o poezie rară”, de „o poezie discretă”, sub al cărei văl „lipsa de expresie binecunoscută a criticului dispare”. În opinia lui Paleologu, „Adela” nu este un corp eterogen în opera lui Ibrăileanu. Dimpotrivă, romanul se află într-o perfectă armonie cu tot ce a scris el. „Femeia – afirmă Paleologu – e poate principala temă a scrisului lui Ibrăileanu”. În articolele despre condiţia femeii, în eseurile critice, în „Privind viaţa”, ca şi în romanul „Adela” „se simte acea înfiorare în faţa feminităţii, acea uimire şi compasiune pentru fragilitatea trupească şi umilinţa fiziologică a femeii, acea obsedantă curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt proprii oricărui artist”, căci „asta a fost în realitate Ibrăileanu: un mare prozator, adică un artist”.

În treacăt, am putea să ne întrebăm: câţi dintre prozatorii români dovedesc o atât de fină percepţie a sufletului feminin, câţi au „obsedanta curiozitate” şi capacitatea de a-l intui? Foarte puţini. Unul este neîndoios „ţăranul” Marin Preda, căruia Paleologu îi creiona un memorabil portret, scriind că el „gândea profund” şi „era un domn” ce se asemăna mult cu celebrul erou din „Război şi pace”, Pierre Bezuhov – „cel mai desăvârşit domn dintre toate personajele literaturii universale”. Altul este Nicolae Breban. Prozatorul român e mai degrabă stângaci în „tratarea” relaţiilor de iubire şi a scenelor erotice. Vrând să fie pudic, nu doar în limbaj, sfârşeşte prin a fi trivial sau cel puţin neconvingător şi neinteresant.

Referitor la romanul „Adela”, Al. Paleologu dă o replică celor cantonaţi într-un clişeu, şi anume pretinsa lipsă de stil. Eseistul subliniază că Ibrăileanu este „un artist al exprimării frapante şi memorabile…, un remarcabil stilist, adică unul care găseşte stilul fără să-l caute, stilul imanent şi fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii…”. În fine, un comentariu al său de doar câteva rânduri surprinde fineţea psihanalitică a lui Ibrăileanu. Este vorba de scena binecunoscută din antepenultima pagină a romanului, când landoul cu care pleacă Adela se depărtează, iar ea flutură un voal în semn de adio. „În acest moment începu trecutul…”, notează romancierul, trăgând o cortină al cărei înţeles Paleologu îl tălmăceşte astfel: „Trecutul are întotdeauna un început hotărât. Cel mai adesea nu-l percepem. Perceperea lui e cutremurătoare. Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Şi din ce în ce mai tainic”.

Teritoriul în care Ibrăileanu şi-a consumat existenţa l-a constituit Literatura. Este ceea ce îl apropie de rivalul său mai „expresiv” Lovinescu. Îl şi despart însă de acesta multe „lucruri cu adevărat importante”. Nu în ultimul rând faptul că, deşi ambii au abordat şi genul epic, spre deosebire de autorul modestelor „Bălăuca” şi „Mite”, Ibrăileanu s-a dovedit a fi un mare prozator care a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică. O capodoperă de o prospeţime stilistică aproape neatinsă la un veac, era să zic un veac de singurătate, de când a fost scrisă.

Sursa foto: www.wikipedia.ro