Ilu(i)zia poetului care respiră valuri

 Cartea de debut a lui Doru Mihai Mateiciuc, „Rafee” (2014), a (re)lansat un optzecist întârziat, un poet cu totul remarcabil al cărui „debut editorial” se va fi întâmplat, iată, într-un volum colectiv, „Prier”, apărut la Editura Cartea Românească, în 1988. După mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Doru Mihai Mateiciuc revine în forţă la pasiunea de tinereţe, recuperându-şi „harul”, limbajul şi imaginarul poetic, iar cea mai recentă carte a sa, „Iluizia” (Editura Limes, 2015), confirmă buna primire pe care i-a făcut-o critica de întâmpinare, ca şi Premiul pentru Debut, acordat de Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor.

Locuitor în Bucovina, în ţara mestecenilor şi a neguroaselor păduri de brad, cum spune Vasile Tărîţeanu, poetul din „Iluizia” e un om al apelor şi nu un „pădurean” din Hiperboreea: fluviul din „spatele răsăritului”, cascada care „cădea seara pe-o poartă”, ploaia care „târâie înainte de a muri”, lacul liniştit unde „se oglindeşte luna”, iazul îngheţat unde se petrece întâlnirea erotică printre melci calcifiaţi, dar, mai ales, dominatoare, marea reprezintă universul acvatic al liricii lui Doru Mihai Mateiciuc.

Asociate adesea în atâtea paradigme poetice vieţii, pântecului matern, marea şi mareea oceanului constituie, în „Iluizia”, un spaţiu al surpării fiinţei, al morţii şi retragerii în mineral, imaginarul poetului fiind guvernat de ape şi de elementele lor, agenţi ai disoluţiei fiinţei; meduzele sunt „convulsive” („La o înmormântare”), scoicile sunt martore prăbuşirii unei stele „în pieptu-mi pînă-n prăsele” („Singure, scoicile”), mareea e de cenuşă şi catargul prăbuşit „în respiraţia mea” („În spirit de haikai”), crabul vesteşte „vremea lui Iuda”, a celui care (ne) vinde la cină („Questiones”), balenele, chefalii şi rechinii sunt (re)modelaţi în mâlul năvoadelor („Sisif pescar”), algele şi caii de mare sunt striviţi, alături de scoici şi meduze, de tăcuta „armată de cavaleri teutoni ai oceanelor” („Cavaleri teutoni ruginind”), şarpele de mare e al furtunii dintr-un ţinut pustiu („Anti-Carmén”): universul acvatic e un spaţiu al (pe)trecerii fiinţei care respiră valuri şi al poetului care rătăceşte, asemeni valului, pe o mare pustie. În sfârşit, mareea se asociază iluiziei, femeii, în poeme precum „Iarba fiarelor” sau „Şi-Şi, unei luize: „pe peretele de un verde turcoaz/ trei peşti din bucăţi de icoană/ înoată încet abia respirând/ se opresc când pendulul începe mareea/ mareea ori dansul/ dansul unor şopârle străvezii/ subţiri ca fumul de ţigară/ şi totuşi vii şi totuşi aproape ucigaşe/ poate fi doar părerea de rău/ a unei păduri părăsite în grabă/ cu ferestre de metal forjat/ prin care brazii nu vor ieşi afară/ poate fi zăpada din părul meu ori sarea/ din bucatele pe care nu le mâncăm/ mâncăm câteva mojito şi dormim o zi/ cu aroma de mentă între coapse/ coapsele unor cai ce-au nechezat/ înainte de a cădea în maree/ acea maree care înghite toate femeile/ şi le adună în sărutul tău, luiza” („Iluizia”): acolo, în mareea iluziei se pierd brazii din pădurile Nordului, se stinge nostalgia Sudului, într-o sugestie spaniolă, printre mauri şi se năruie erosul în „graba larvară” a „două sfere de carne cu muguri”.

Dar „Iluizia” e poezia însăşi, iubită sălbatic în ape de păcură, printre valuri răsturnate şi scoici strivite: „pentru tine iubito/ toate cuvintele sunt scrise înclinate/ într-o reverenţă cu murirea/ se aud ţânţarii. papagalii au muţit/ aştept miezul nopţii/ când va începe/ scamatoria/ îndrăcito/ se face seară în tine/ ape de păcură te cuprind/ părul (ca un năvod) explodează/ deasupra pumnilor mei strânşi/ îndrăcito/ nici nu încerc să cânt internaţionala/ nici nu respir, doar aştept/ tu fugi pe mese încinse râzând/ ca o mireasă de cărbune pe nisipul alb/ răstorni valurile. striveşti scoicile/ cu planta uşoară pe nisipul ud/ îmi desenezi punctele cardinale/ şi tot ce nu voi putea avea/ atunci cînd te voi avea poesie” („Certare”).

În mareea pierderii, erosului şi poesiei, Doru Mihai Mateiciuc adânceşte adâncul şi desface vidul ca pentru o nouă geneză, cum scrie în „Într-o singură săgeată”. Nici cocorii din „Sosirea primăverii”, invocaţi ca pe speranţa opririi din moarte, nici albul mestecenilor din „Efigie” (I) şi nici explozia fauve a unui soare mov din „Eu sunt soarele mov” nu pot întoarce fiinţa din vremea şi spaţiul năruirii sale: cocorii care „veneau spre noi înmugurind” nu pot opri instalarea amurgului şi trecerea fiinţei „sub mantia umbrei”, mestecenii, chiar dacă „vor şopti-ntr-un glas/ «viaţa-i rostogolire a fructelor în flori»”, cad în genunchi „şi va fi toamnă”, iar soarele mov nu sparge carapacea tăcerii şi închiderii „sub nisipuri în pendulare”. Pe acest traiect al căderii, poetul explorează mereu extremele pentru a trasa linia care le uneşte/desparte: dragostea şi ura, frig şi cald, vremea înmuguririi şi aceea a amurgului, vânarea şi ratarea victimei, plus şi minus infinit, iubirea şi moartea:

„să te vânez sau să te ratez/ să mă îneci sau să mă iubeşti/ fii salvamarul fii crocodilul/ ascuns în scrumul trabucului/ stau tine lângă romul cafea/ paznicul unei coaste sub soarele dur/ din care ai putea să apari/ transpir scarabei. respir valuri/ şi mă bucur şi dansez şi râd în hohote/ eşti atît de aproape eşti atît de aproape/ pielea se miră cum stai tăcută sub ea/ timbru pe scrisoare. mojito în plete cântă o coastă sub soarele dur/ din care ai putea să apari/ şi verde şi verde/ e umbra ta ascunsă-n umbra mea” („Lacubalibre”). În acelaşi orizont al surpării se constituie figurile în jurul cărora pivotează poezia lui Doru Mihai Mateiciuc: poezia, iluzia, femeia („trupul tău/ o fântână cu apă puţină/ în căuşul palmelor/ pruncul nostru. gângureşte încă” - „Despre poesie”) şi poesia, femeia, singurătatea („şi totuşi, sărutul tău/ SINGURĂTATE/ sărutul tău există/ preţ de o clipă. preţ de o zi” - „Preţ de o viaţă”).

Două proze în felul oniricilor din partea a doua a cărţii, „Cocoşul albastru Gherman - Ariciul” şi „Veni vidi vici”, în care e vorba tot despre o poveste a amurgului - şi şase parodii în cea de-a treia, „Trei poeţi cucuieţi”, unde „cucuieţii” sunt Emil Brumaru, Cezar Ivănescu şi Marin Sorescu, întregesc sumarul cărţii unui poet care se revendică, pe bună dreptate, de la generaţia '80, „ultima generaţie fără medi(t)atori”, având, iată, în istoria şi prezentul liricii noastre, urne particulare: „ultima generaţie fără medi(t)atori/ calculează cu maximă exactitate/ capacitatea urnelor particulare” (Despre generaţia '80 - „Hic sunt leones...”) Doru Mihai Mateiciuc îşi ocupă, în poezia noastră de azi, locul care îl aşteaptă de mai bine de un sfert de veac.