J. K. Rowling, The Tales of Beedle the Bard. review de Alex Radu

J. K. Rowling, The Tales of Beedle the Bard – translated from the original runes by Hermione Granger, Standard Edition (Hardcover), United Kingdom: Children’s High Level Group and Bloomsbury, 128 p.

 

Pe 7 noiembrie 2000, Harold Bloom publica in Wall Street Journal un articol intitulat ironic Can 35 Million Book Buyers Be Wrong? Yes., prin care incerca sa desfiinteze seria Harry Potter, analizand doar primul volum, Harry Potter and the Philosopher’s Stone, cu toate ca pana la acea data aparuse si al treilea. Dar, chiar daca sunt identificate corect slabiciunile estetice ale primei cartii, articolul sufera tocmai prin limitarea viziunii critice si, astfel, Bloom ajunge la concluzii aberante, cum ar fi acelea ca Hogwarts e o scoala obositoare, studentii sunt preocupati doar de jocurile sportive atunci cand nu invata sa arunce vraji, ori ca Harry se descurca admirabil in confruntarea cu Voldemort de la sfarsitul primei carti (cand, mai degraba, e vorba de noroc chior).

Chiar si cu interventia reputatului profesor de la Yale, faima cartilor cu vrajitorul ochelarist pare sa nu fi suferit niciun prejudiciu in lumea intreaga, iar ultimele patru volume, cate au mai aparut de la publicarea articolului scris de Bloom, au continuat sa se vanda fiecare in zeci de milioane de exemplare pe intregul mapamond.

Pe langa cele sapte tomuri Harry Potter, Rowling a publicat inca doua carti (Fantastic Beasts and Where to Find Them si Quidditch Through the Ages), care s-au bucurat de un succes asemanator, iar la sfarsitul anului trecut, pe 4 decembrie 2008, a lansat o noua carte – The Tales of Beedle the Bard. Volumul, destul de subtire, tiparit cu corp de litera mare, la doua randuri, dar insotit de cateva reprezentari grafice interesante, asa cum i se potriveste unei asemenea carti, contine cinci povesti pentru copii, nou-traduse din rune (versiunea originala) de Hermione Granger, studenta eminenta de la Hogwarts.

Insa titlul cartii nu este nou pentru cititorii Harry Potter, care s-au intalnit cu el pe parcursul ultimului volum din serie, Harry Potter and the Deathly Hallows, unde a cincea poveste din cartea de fata era istorisita integral in capitolul XXI, continand o importanta pista catre elucidarea modului in care Voldemort putea fi ucis once and for all.

Deliciul volumului nu este dat in mod necesar de tematica povestilor, care, in esenta, comporta aceleasi valori umane ca povestile de gen cu care sunt obisnuiti copiii ne-vrajitori, nici de demersul narativ care, adesea, e destul de simplist, cat de comentariile facute de Albus Dumbledore pe marginea fiecarei povesti, niste adnotari pe care, asa cum Rowling marturiseste in prefata, nu se stie sigur daca raposatul director de la Hogwarts le scrisese pentru el insusi sau pentru includerea lor intr-o viitoare editie a cartii cu povesti de adormit copiii vrajitori. 

 

 

 

 

 

Muggle-haters

 

Cu exceptia ultimei povesti, celelalte patru au o anumita doza de umor care se deduce inca din titlul lor. Primele doua, The Wizard and the Hopping Pot si The Fountain of Fair Fortune, desi diferite ca miza, au resuscitat de-a lungul secolelor, asa cum informeaza Dumbledore, o varietate de comentarii negative din partea vrajitorilor care nu suportau sa aiba legaturi cu cei care nu posedau darul magiei. In plus, The Wizard and the Hopping Pot a suferit o serie de modificari odata cu trecerea timpului. Varianta originala, redata de altfel si in aceasta editie, spunea povestea unui vrajitor, iubitor de persoane non-magice, carora le oferea ajutorul oricand i-l solicitau, fara ca ele sa stie ca poseda puteri miraculoase; dar odata cu moartea sa, fiul lui refuza sa duca mai departe „traditia”. Astfel, ignora avertismentele tatalui si hotaraste sa-si reconsidere decizia abia atunci cand din partea de jos a ceaunului, in care tatal sau prepara licorile, rasare un picior, ceaunul devine saltaret, iar cu cat fiul de vrajitor refuza sa-si ajute semenii, cu atat ceaunul incepe sa-l urmareasca peste tot sau chiar sa se manifeste in concordanta cu bolile de care sufereau vecinii lui. Ei bine, modificarile ulterioare aduse de asa-numitii „anti-Muggle” au survenit doar la finalul povestii – cel urmarit de ceaun nu mai era vrajitorul, ci vecinii care ii cereau ajutorul.

Aceeasi morala „pro-Muggle” se intalneste si in a doua poveste, care la suprafata spune istoria a trei vrajitoare, Asha – suferind de o maladie incurabila, Altheda – careia un vrajitor diabolic i-a furat toate bunurile, inclusiv bagheta magica, si Amata – parasita de barbatul iubit si acum suferind din aceasta pricina. Cele trei pornesc catre Fantana Norocului, sperand ca astfel viata lor va urma un curs mai bun. Pe acest drum, care se dovedeste a fi unul initiatic, il intalnesc pe Luckless, un cavaler obisnuit, fara puteri magice, care le va ajuta sa treaca de o serie de obstacole, si, odata ajunse la fantana, isi dau seama ca nu ele au nevoie reala sa se scalde in apa miraculoasa, ci cavalerul lor. Insa, in subsidiar, povestea vorbeste despre una dintre problemele fundamentale din lumea vrajitoreasca: aceeasi necesitate a apropierii dintre vrajitori si cei lipsiti de darul magiei.

 

Wizard Wannabe

 

In urmatoarele doua povesti, The Warlock’s Hairy Heart si Babbitty Rabbitty and Her Cackling Stump, Rowling ridica miza narativa si asaza in centrul celor doua naratiuni valori umane importante – iubirea, cu tot ceea ce implica ea, si onestitatea –, pentru ca, nu-i asa, chiar si vrajitorii sunt, in primul rand, oameni si se comporta in consecinta. Desi agresiva prin subiectul abordat si nerecomandabila copiilor care n-au ajuns la o anumita varsta psihologica, The Warlock’s Hairy Heart a supravietuit in volum de-a lungul secolelor si a ramas una dintre faimoasele povesti de adormit copiii. Bref, este vorba despre un vrajitor care se decide sa obtina invulnerabilitate in fata iubirii si, de aceea, isi scoate inima si o conserva intr-un borcan. Dar atunci cand, supus presiunilor sociale, isi alege o sotie, iar aceasta ii reproseaza ca e un om lipsit de inima, la propriu si la figurat, si va incerca sa-si puna la loc inima pe suprafata careia a crescut par, experimentul se va dovedi un esec, care va provoca moartea vrajitorului. Tocmai de aceea e greu de inteles de ce o asemenea poveste a fost scrisa pentru copii, dar poate chiar acest caracter anecdotic si certitudinea ca nici macar magia nu este un raspuns pentru problemele sentimentale ori ca nu inseamna nici pe departe putere absoluta au facut-o sa supravietuieasca in timp. Si, cu siguranta, amplasarea ei la mijlocul cartii face parte dintr-o strategie inteligenta, pentru ca odata cu ea, problematica de substanta a povestilor se amplifica.

Babbitty Rabbitty… face o apologie a onestitatii: cu mult timp in urma, un rege nu prea sclipitor isi pune in gand sa detina el singur puterea magica. Angajeaza un pseudo-vrajitor care sa-l invete magie, dar planul sau este deturnat de o vrajitoare adevarata, iar de aici decurg o serie de peripetii delicioase, in urma carora regele se va face de ras in fata intregului sau regat.

 

Cum sa stapanesti moartea

 

Fara indoiala, cea mai interesanta si importanta poveste din volum ramane The Tale of the Three Brothers, care, pana la faimoasa lupta finala dintre Harry Potter si Voldemort, se credea a fi doar un mit. Cu ajutorul magiei, trei frati reusesc sa sfideze moartea, care, drept rasplata, este gata sa le ofere trei premii. Fratele cel mare ii cere o bagheta care sa-l faca invincibil, mijlociul o piatra cu ajutorul careia sa reinvie mortii, iar cel mic ii cere un obiect care sa-i permita sa mearga oriunde fara sa fie urmarit de moarte. Astfel, primeste chiar pelerina invizibila a mortii, toate cele trei obiecte formand The Deathly Hallows. Dar, previzibil, primii doi frati isi gasesc curand sfarsitul, pentru ca orbiti de setea de putere si scapandu-le o serie de detalii, ii permit mortii sa le ia viata. Numai al treilea frate, care, desi cel mai tanar, e cel mai intelept, supravietuieste pana la o varsta inaintata, cand decide singur sa moara, iar atunci isi va inlatura pelerina si i-o va da fiului sau. Cea mai buna din volum, povestea ramane interesanta nu doar sub aspect narativ, ci si in ceea ce priveste tonul, atitudinea care se dezvaluie una pragmatica, poate cea mai pragmatica din toata cartea.

Din punct de vedere literar, volumul scris de Rowling nu depaseste cu mult seria Harry Potter, pentru ca autoarea nu are in stapanire tehnici narative sclipitoare, ci doar idei epice care se propaga neatent in pagina. Dar chiar si-asa sunt convins ca volumul va fi citit de lumea-ntreaga, macar de dragul lui Potter. Si, drept sa spun, prefer ca, in aceasta epoca a tehnologiei, copiii sa citeasca Harry Potter si The Tales of Beedle the Bard decat sa-si petreaca tot timpul in fata PC-ului, jucand Counter Strike.

 

Sursa: http://revistacultura.ro