Lecţia...

După o vară de arşiţă... care a pătruns în sufletul crud şi neştiutor, într-o perioadă de pustietate spirituală a anilor 1989 frământat în cuget, visurile şi dorinţele au încetat zborul, căzând în abis. Rămas singur fără speranţe în camera pătrată a căminului muncitoresc, din Socola, întunericul s-a furişat cu viclenie subtilă în minte şi suflet, iar gândurile demonice au cuprins fiinţa. Stăteam şi cugetam de ce să mai trăiesc, într-o lume fără speranţă cu sufletul încătuşat în suferinţă. Mă frământau gândurile tenebre creându-mi o suferinţă atât de puternică, încât am ajuns să nu mai pot gândi, vorbi, şi căutam o evadare din propria mea temniţă, crezând singura soluţie la toate acestea era sinuciderea. Nopţi de coşmaruri, chinuit de o imaginaţie care devenea tot mai bolnavă, îmi frământa mintea, cugetând cum ar fi neantul şi cum să ies fără durere. Frumuseţea, iubirea, dorinţa de viaţă au dispărut, iar mintea şi sufletul cuprins de tenebre adânci a neexistenţei am devenit ospăţ demonilor, care plini de furie şi ură mi-au întunecat mintea aşteptând să fiu victima lor şi dus în tartarul veşnic, dându-le sufletul hrană pentru ei. Soluţia pentru a putea scăpa de toate aceste himere, mi-au îndreptat paşii, într-o zi de toamnă, strivind frunzele ruginii răsfirate pe trotuar, la lumina dintre zi şi noapte. Mergând la farmacia din cartier să cumpăr medicamente pentru a adormi de tot şi a încheia toate socotelile cu viaţa. Nu mai eram conştient de ceea ce eram, fără visuri şi speranţe, mintea a încetat să gândească, iar nişte forţe străine îmi ţineau gura încleştată încât nici nu mai puteam vorbi. Cu greu m-am exprimat să cer farmacistelor pastile. Nu ştiu cum m-au privit, nu ştiu ce au văzut la mine, dar mi-au refuzat să-mi vândă, motivând că se dau nu mai cu reţete continuând să se uite lung şi cu compătimire la mine, văzând pe faţa mea depresia şi visul morţii, care mă stăpânea comportându-se cu multă atenţie să nu devin violent. Uşor, uşor am renunţat şi am plecat dezamăgit, dezorientat, fără speranţă, într-o lume care îmi părea total ostilă. Această traumă sufletească mi-au creat sechele sufleteşti, care încă şi acum mă urmăresc sufleteşte, încât de multe ori lumea îmi era pare ostilă. Au urmat luni de aşteptare, până ce mi-a venit dorinţa de a merge înainte, să îmi împlinesc visul de a ajunge artist. Toate acestea s-au întâmplat după ce am picat examenul de la Facultatea de Arte plastice.

Era o perioadă de mari frământări, o societate nemulţumită din lipsa libertăţii de exprimare. Dar cu toate acestea marea majoritate păreau a fi într-un cuget şi un gând, criticându-l şi înjurându-l pe Ceauşescu, care era ţapul ispăşitor de viaţa pe care o duceam. Mă simţeam certat cu societatea şi nu îmi găseam locul, iar pentru a se intra la facultate, fiind şapte locuri din doi în doi ani, iar a deveni pictor şi membru al U.A.P însemna o carieră asigurată, acestea erau motive care necesita o pregătire cu profesorii de la facultate care girau siguranţa unui loc. După ce am intrat la facultate în 1990, în urma discuţiilor cu un coleg, care ani la rând s-a pregătit şi a dat examene,a fost remarcat de un un profesor care i-a spus: „Poţi să fii Rembrandt, dar dacă nu mergi pe o anumită filieră, nu ai nici o şansă să intri la facultate”. Acum studenţii care termină artele plastice nu îşi găsesc rostul în societatea în care interesul pentru artă a scăzut, puţini sunt cei care reuşesc să se impună, dar au şansă cei care merg tot pe o filieră.

Mihai Coţovanu