Mama răniţilor (I)

- Și pe străbunici, îi mai ţii minte?

- Pe părinţii bunicii nu i-am mai prins, dar pe străbunicii de aici mi-i amintesc destul de bine; când ne-au părăsit, eu eram prin clasa a treia sau a patra. Le ziceam tataia-buni şi mamaia-buni, aşa cum „mă instruise” mama. Mai întâi a plecat spre cele veşnice mamaia, care avea aproape nouăzeci de ani; străbunelul – cam de aceeaşi vârstă – a urmat-o la numai câteva luni. Știu că am fost foarte afectat de moartea lor; în casă la ei şi în preajma lor mă simţeam fericit. Era o ambianţă care s-a lipit de îndată de sufletul meu de copil. Străbunica, mare meşteră de bucate pe placul meu, se amuza când „mogâldeaţa” de nici trei ani care eram, îi ieşea înainte când se întorcea de la muls vaca şi îi ceream să beau „lapte crud”, direct din doniţă. Ea era o bătrână foarte credincioasă; nu numai că de la ea am deprins să mă închin spunând „Tatăl nostru” şi „Înger, îngeraşul meu”, dar chiar de mic mă lua adesea cu ea la biserică, duminica.

Deşi în vârstă, străbunicii erau oameni harnici şi duceau o viaţă cu rânduieli nu prea rigide, dar acceptate şi devenite deprinderi. În fiecare zi mâncam împreună, cam la aceleaşi ore; vineri şi miercuri, fără carne. De primăvara până toamna, pisicile îşi duceau viaţa numai afară. Păsările şi câinii nu treceau pragul casei. După ce era folosit, fiecare lucru, de la acul cu aţă până la crivala de făcut funii şi la stativele de ţesut, ori la plug şi la grapă, trebuia pus la locul lui. La sfârşit de săptămână şi chiar mai des, toată lumea făcea baie. Mamaia, deşi aşa de bătrână, nu albise; îşi pieptăna părul şaten, îl împletea cu grijă şi îl fixa apoi într-un coc frumos. Străbunicul, un moş destul de înalt şi bine legat, părea cam tăcut. Cât era ziulica de mare, trebăluia prin ogradă şi prin grădină. Totuşi, îşi găsea timp şi pentru mine; mai ales când mă aflam în vacanţa de iarnă. Chiar mi-a făcut o săniuţă din lemn de nuc, care aluneca-zbura când îmi dădeam drumul cu ea pe coasta din spatele şcolii. „Nicio sanie nu alunecă aşa de bine ca aceea de nuc”, se fălea bătrânul către mine, când mă întorceam de la săniuş îngheţat de frig, rupt de foame şi roş ca un rac fiert. Nespus de fericit eram, când tataia mă lua cu el la Moara Zavului. Tot drumul îmi povestea întâmplări din propria-i viaţă; unele mai vesele, altele pline de dramatism.

- Da, tata „îşi dădea drumul greu”, dar avea darul povestirii şi, din câte adunase într-o viaţă de om, ştia să le aleagă pe acelea care îţi captau atenţia.

- Îşi amintea că în tinereţe, când „a tras recrutarea”, flăcăi de douăzeci de ani din tot judeţul Baia, adunaţi în curtea Cercului Militar din Fălticeni, îşi încercau puterile, luându-se la trântă, şi că el, fiind provocat, i-a răpus pe toţi cei ce se pretindeau de neînvins.

- A fost un bărbat puternic şi sănătos. Pe când eram elev la Școala „Vasile Lupu”, din vechea capitală a Moldovei, tata a lucrat pe şantierul de canalizare a Păcurarilor şi apoi a străzii Zugravilor. Muncă grea, dar bine remunerată. Poate părea incredibil, dar sâmbăta venea acasă pe jos, iar lunea se întorcea la Iaşi, tot per pedes apostolorum.

- În cât timp parcurgea cei aproape o sută de kilometri?

- Într-o zi. Pleca dimineaţa, iar seara, când se aprindeau luminile, intra în Iaşi. Nu se grăbea, dar mergea într-una.

- Și nu obosea?

- Chiar îl întrebam. Îmi răspundea că ar putea merge zile în şir fără să poposească mult. Îmi pare bine că îţi aminteşti cum mergeaţi voi la Moara Zavului.

- Da, eram ceva mai măricel şi mă simţeam cumva mândru şi totodată uimit, când îl vedeam pe bătrân cum urcă în podul morii saci mari cu boabe de porumb. Impresionat, probabil, de puterea lui tataia, un flăcău dintr-un sat vecin a încercat să-l tachineze: „Moşule, eu cred că matale ai fost cioban” „Da, am fost cioban la oile mele” „Și ai avut oi multe?”. Replica omului care avea simţul umorului a fost pe măsură: „Am avut o capră şi oi mai puţine!”.

- Părinţii noştri, şi mai apoi şi noi, până în ultimul an al războiului, am măcinat porumb numai la moara aceea a lui Costică Sturza. Mama spunea că făina făcută acolo este mai moale şi mai dulce, ca de la o moară de apă. Nu ştiu dacă era chiar aşa sau era o simplă impresie. Oricum, la Moara Zavului măcina multă lume de pe aici. Cum ţi-am mai spus, Sturza fixase vama la numai şapte din sută, pe când alţii luau până la doisprezece.

- Cum de îşi permitea boierul să perceapă un uium aşa de mic?

- Păi era un om mărinimos, dar şi înţelept. Moara lui nu avea motor pe benzină ori motorină, ca altele. Moşierul descoperise o altă sursă, mai puţin costisitoare, de producere a energiei mecanice: o maşină cu aburi, un fel de locomotivă mică, pe roţi metalice, punea în mişcare, prin intermediul unei curele lungi de transmisie, moara propriu-zisă. Drept combustibil pentru acea locomobilă erau lemnele din pădurea boierească şi chiar baloţii de paie de grâu.

- Și nu era pericol de incendiu?

- Întrebarea ta e bună, nepoate, însă maşina aceea cu aburi se afla sub un acoperiş metalic în afara morii. Păcat că Moara Zavului nu mai este.

- Ce s-a întâmplat cu ea?

Va urma...

Constantin Partin 

Sursa foto aici.