Mama răniţilor (II)

- A ars, totuşi, în vara lui 1944.

- S-a găsit cineva să-i dea foc?!

- Nu chiar; un avion rusesc, lovit de artileria noastră antiaeriană, s-a prăbuşit în flăcări peste moară. S-a produs o explozie. Aşa că atunci când ne-am întors toamna, din regufiu, nu se mai aflau acolo decât cenuşă şi fiare contorsionate.

- O mică „binefacere” a războiului, bunicule...

Începusem să depănăm însă, amintiri ceva mai îndepărtate, despre străbunici.

În vacanţa de după prima clasă de şcoală primară, aceştia au catadicsit că sunt destul de mare ca să merg cu ei la Mănăstirea Neamţului. În ajunul zilei de Ispas (Înălţării la Cer a Mântuitorului Hristos), străbunicul s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare, şi-a pus pălăria lui neagră, cu bonuri mari, şi-a încălţat cizmele cu tureatcă înaltă şi încreţite la gleznă, cărora pare-mi-se că le zicea botfori; mamaia m-a îmbrăcat în costumaş naţional de ţărănuş, dar în picioare nu mi-a pus opinci, ci ghetuţe cumpărate în iarnă de la vestita prăvălie a evreului Kifa, de pe strada principală a Paşcanilor.

- Da, chiar se numea Strada Mare; era lungă şi dreaptă, avea clădiri nu prea înalte, dar cu arhitectură care mai de care mai interesantă şi mai armonios concepută. La interferenţa cu o altă cale, care urcă de la gară, se aflau două farmacii în care, dacă intra, trebuia să îţi scoţi căciula sau pălăria, ca în Biserică. La una din ele erai servit şi chiar consiliat de către doctorul farmacist Dornescu. Acest domn, de o mare amabilitate şi competenţă, era chiar proprietarul unităţii. Pe Strada Mare din Paşcani era şi o librărie în care găseai de toate, de la rechizite şcolare şi cărţi de tălmăcie a viselor, până la volume de literatură română şi universală ori enciclopedii legate în piele. De câte ori intram acolo împreună cu taică-tu, care, chiar de copil a avut patima cititului, moştenită de la Dumitrache dascălu', bunicul lui dinspre mamă, trebuia, era musai să cumpărăm măcar o carte. De acolo am luat Gromovnicul pe 150 de ani, Năzdrăvăniile lui Păcală şi Gruia al lui Novac, ambele datorate lui Petre Dulfu, Legendele sau basmele românilor – culese şi repovestite de Petre Ispirescu – şi alte cărţi minunate pe care de-a lungul anilor le-a citit tot satul. Mulţi ştiau aproape pe de rost epopeea Novăceştilor.

- Mie mi-a rămas în minte cofetăria La Nea Petrică. Acolo ne răcoream vara cu îngheţată şi limonadă. Mamaia buni îmi lua totdeauna şi un ciubuc şi un căluţ de turtă dulce.

- Da, nea Petrică era, de fapt, un armean, mare meşter cofetar, neîntrecut în preparat cataif, baclavale, sarailii, dar şi bragă ori alte răcoritoare. În prăvălia lui, din capătul dinspre Fântânele al Străzii Mari, erau mereu mulţi clienţi, mai ales doamne şi copii. Află, nepoate, că acea minune de stradă a Paşcanilor, cu trotuare late, căptuşite cu plăci mozaicate, unde puteai întâlni, mai ales vara, studenţi şi elevi în vacanţă, tineri ofiţeri şi domnişoare elegante, doamne distinse şi domni grăbiţi, plini de importanţă, politicieni ca Velea şi primarul Aurel Hanciu, profesori prestigioşi ca Mitroi – dascăl de română de la Gimnaziul CFR, jurişti vestiţi ca avocatul Diaconescu, lumea bună, în frunte cu bătrânul maestru Sadoveanu şi mai tânărul Constantin Ciopraga, elita, căci exista şi aici o elită a acestui orăşel cochet, repet – acea superbă stradă a dispărut în 1944.

- Cum a fost posibilă, bunicule, o astfel de tragedie?

- În primăvara acelui an blestemat, armata rusă a ajuns la linia fortificată de lângă Paşcani. În timpul ostilităţilor ce au urmat până în august, oraşul a fost bombardat şi incendiat, iar pe Strada Mare chiar nu a mai rămas nicio clădire. Totul a fost transformat într-o ruină înspăimântătoare.

- Extraordinar, incredibil! Să ştii că la vreo 15 ani după război, l-am întâlnit în gară la Bârlad pe nea Petrică. Cofetarul acela înalt, grăsuliu, cu mustaţă mare, neagră, era îmbrăcat în haine ponosite, cu pantofi scâlciaţi şi o pălărie ca vai de ea. L-am recunoscut, mi-am făcut curaj şi am încercat să-l abordez. Am stat de vorbă cu el; avea aceeaşi privire plină de blândeţe şi acelaşi zâmbet cald, galeş. Mi-a spus că a ajuns sărac, singur, bolnav, că îşi duce zilele de azi pe mâine şi că este nevoit să trăiască din mila unor familii de armeni ceva mai cu stare, din Brăila.

- Ca atâta lume amărâtă de pe la noi, băiete, de după Războiul pe care l-am pierdut...

Va urma...

Constantin Partin 

Sursa foto, aici.