Nic Ularu: „În România, prezentul este absurd, într-o speranţă perpetuă de mai bine”

* dialog cu Nic Ularu, regizorul spectacolului „Schimbarea”, a cărui premieră va deschide noua stagiune a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi 

Nic Ularu (SUA) revine la Sala Teatru la Cub - după ce a montat aici, în 2014, „Hieronymus” - cu un spectacol care îi are în distribuţie pe Ada Lupu, Doru Aftanasiu, Puşa Darie, Haruna Condurache, Constantin Puşcaşu, Cosmin Panaite și copiii Miriam Leon şi Ilinca Andreea Celmare.

Cu un scenariu de Nic Ularu, inspirat de texte de Daniil Harms şi Franz Kafka, „Schimbarea” va deschide oficial stagiunea 2015 – 2016, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Premiera va avea loc pe 12 septembrie,, de la ora 19.00, a doua reprezentaţie fiind programată pe 13 septembrie.

Scenograf şi regizor, Nic Ularu a părăsit România în urmă cu 22 de ani, stabilindu-se în Statele Unite, unde a avut numeroase colaborări cu teatre din Boston, Minessota, Arizona şi New York. Activitatea sa a fost răsplătită cu premii precum prestigiosul OBIE pentru merite deosebite în producţiile OFF-Broadway (2003). Înainte de plecarea din România, Nic Ularu a lucrat cu mari regizori de teatru - Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu etc. - şi a semnat scenografia unor filme precum „Hotel de Lux”, „Autor anonim”, „Rochia albă de dantelă”, în regia lui Dan Piţa. În ultima vreme, a fost „destul de apropiat de România”, spune Nic Ularu, care a mai montat, în stagiunile trecute, şi la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca: „Cealaltă moarte a Ioanei D'Arc”, şi „Livada de vişini. O continuare”, cel dintâi cucerind Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Teatru „Slavija 2013”, la Belgrad. Proiectele sale sunt legate însă în continuare de Statele Unite ale Americii, unde este profesor la Departamentul de Teatru al Universităţii din Carolina de Sud.

- Ce ar trebui să ştie publicul despre noul spectacol al lui Nic Ularu, de la Naţionalul ieşean?
- Îi invit să vină la teatru şi să îl vadă, pentru că se vor regăsi, într-un fel sau altul, în personaje. Chiar dacă acestea sunt metaforice, publicul va recunoaşte un anumit tip de societate în care se trăieşte astăzi.

- Ce anume din textele lui Daniil Harms şi Franz Kafka v-a inspirat? Ce v-a făcut să-i aduceţi pe cei doi împreună, în acest scenariu?
- Sunt doi dintre scriitorii mei favoriţi. Harms are un absurd care este comic prin repetiţie, în timp ce la Kafka totul este în tragic. Practic, ceea ce descrie Kafka în „Procesul” şi în „Colonia penitenciară” i s-a întâmplat lui Harms, în viaţa personală. Harms a murit în ospiciul unei închisori sovietice, pentru că a fost acuzat că scrie literatură pentru copii subversivă. Este o întreagă aberaţie! Sunt două destine legate printr-un concept care ţine de natura umană – cel de justiţie, care este foarte lax, aşa cum vedem şi în societatea românească.

- Ne aduceţi, ca spectatori, în zilele noastre, aveţi în text câteva trimiteri la contemporan...
- Da, pentru că trăind în America şi fiind, cumva, suspendat între două culturi, între două sisteme, văd ce e grotesc şi într-o parte, şi în alta. Cred că singura justiţie posibilă este cea făcută de Dumnezeu. Justiţia, oriunde, este făcută de oameni, sistemul judiciar este inventat de oameni şi este imperfect. Mă uit la televizor cu nesaţ şi nu-mi vine să cred ce văd, de fiecare dată când vin în ţară... Am asistat, în această vară, la modul în care era exploatată politic situaţia în care o doamnă a fost în închisoare pentru şase luni şi s-a dovedit a fi nevinovată, iar societatea politică românească s-a inflamat teribil. Exact în aceeaşi perioadă, în Statele Unite, un om a fost eliberat după 25 de ani de închisoare, fiind condamnat la moarte pentru o crimă pe care nu o comisese.

- Suspendat între două sisteme, cum spuneţi, constataţi că nedreptatea nu ţine nici de cultură, nici de spaţiul geografic...
- Absurdităţi sunt oriunde! Şi instituţia Biserică, şi instituţia Justiţie sunt făcute de oameni. Am mai spus undeva, eu nu cred că există o instituţie care să facă legătura între mine şi Dumnezeu, fără să-mi ceară bani. Situaţia aceasta se întâmplă oriunde, iar la noi este absolut evidentă.

- Să spunem, totuşi, că există în spectacolul dumneavoastră şi note de umor şi că spectatorii nu vor vedea la teatru, întocmai ca în oglindă, societatea în care trăiesc!
- Sper să fie şi amuzaţi de situaţiile şi ridicole, şi nefaste, care se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Mi-am propus să atrag încă o dată atenţia asupra unei schimbări pe care societatea românească o aşteaptă de peste 25 de ani. Nu cred că se va întâmpla vreodată, dar întotdeauna e loc de mai bine!

- Cum apreciaţi că s-a schimbat România după 22 de ani de când aţi plecat în America?
- Se întâmplă şi lucruri foarte bune, se întâmplă şi lucruri ciudate. Este o invazie a unei civilizaţii Coca-Cola, din care s-a preluat tot ce era mai prost. Există o formă de capitalism primitiv, în care grija pentru om este dată la o parte, în goana după bani, după înavuţire peste noapte, fără nicio perdea, fără bun simţ... Sigur, şi în America s-au făcut averi în perioada prohibiţiei, sigur se întâmplă peste tot, dar ceea ce se întâmplă în România după căderea comunismului, nu prea s-a întâmplat în ţările vecine. În afară de noi şi bulgari, ceilalţi au evoluat mai firesc, parcă. Noi trăim o tranziţie perpetuă. Suntem ţara în care generaţii întregi au trăit într-o continuă tranziţie. În România, prezentul este absurd într-o speranţă perpetuă de mai bine.

- Mai credeţi că teatrul poate schimba lucrurile? Care este motivaţia pentru care faceţi teatru în astfel de vremuri?
- Da şi nu! Motivaţia mea este aceeaşi pe care o au artiştii, în general. Toţi îşi doresc, prin ceea ce fac, să deschidă ochii semenilor, să-i facă mai buni. Ceea ce se întâmplă în „Romeo şi Julieta”, povestea în care doi tineri se iubesc, iar părinţii sunt împotriva iubirii lor, se întâmplă în orice societate. Este universală şi atemporală. Deşi oamenii merg la teatru şi văd astfel de poveşti, când li se întâmplă personal, nu realizează tragediile, din păcate! Nu realizează că n-ar trebui să facă ceea ce fac. Datoria noastră este să le arătăm, încă o dată, şi încă o dată... În „Schimbarea” încerc să reproduc ceea ce văd în fiecare zi la televizor. Din nefericire, viaţa bate teatrul! În fiecare zi se întâmplă lucruri care puse pe scenă ar părea absolut halucinante, dar ele se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Nu vreau să amintesc experimentul justiţiar Vaslui – sunt chestiuni de neimaginat, oriunde, în orice societate. Să osândeşti o victimă a zecea oară, iată un sistem de justiţie absolut aberant! Ceea ce vreau să arăt este absurdul, pe care, în situaţia în care îl trăieşti zilnic, nu-l mai percepi ca atare.

- Îl ignori sau îl minimalizezi?
- Amândouă! Sunt oameni scârbiţi deja, care spun cu cinism: „Asta e!”. Ei îşi acceptă situaţia. Este absolut kafkian! Personajele lui Kafka nici măcar nu se întreabă „de ce?”. Unul e transformat peste noapte în gândac şi nu se întreabă de ce. Îşi acceptă condiţia de gândac. Asta se poate întâmpla şi cu omul de pe stradă, care dacă nu se vede, nu se recunoaşte într-un fel, într-o anume situaţie, şi totul poate deveni de domeniul obişnuitului, într-o societate în care neobişnuitul şi absurdul au devenit obişnuinţă.

- Lucraţi cu actorii Teatrului Naţional din Iaşi, la scurtă vreme după „Hieronymus”, spectacolul care avut premiera în iunie 2014. Aţi scris acest scenariu cu gândul la anumiţi actori?
- La Iaşi, este o trupă foarte bună, sunt actori dedicaţi. În general, castingul este făcut, cred, de oameni care nu cunosc actorii din trupa respectivă. Eu îmi scriu personajele gândindu-mă la un actor, la cum ar reacţiona. Am acest avantaj. Când cunoşti trupa teatrului, ştii deja ce vrei să faci şi cu cine, nu mai trebuie să dai probe. I-am văzut pe toţi şi ştiu despre ce e vorba, nu dau ochii cu o realitate pe care nu o cunosc. Uneori, casting-urile sunt o modalitate de a fi... important. Nu te duci într-un loc să faci un lucru cu oameni pe care nu-i ştii sau să alegi unul din trei... Cu filmul e diferit, într-adevăr.

- În ce împrejurări aţi remarcat-o pe Ada Lupu? Este o actriţă foarte tânără, a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” în 2013 şi se află la primele colaborări cu Teatrul Naţional („Femeia Mării”, în regia lui Radu Afrim, „Hamletmachine”, regia Giorgos Zamboulakis, „Colivia”, regia Cristian Hadji-Culea – n.red.).
- Am văzut-o la masterclass-ul pe care l-am ţinut la Facultatea de Teatru din Iaşi, dar a fost interesant că fiica mea, care e şi ea actriţă (Ana Ularu – n.red.) mi-a spus despre ea, când a fost în juriu la Gala HOP, unde Ada Lupu a câştigat Marele premiu, în 2014, şi i-a plăcut foarte mult. Nu numai că am scris cu Ada în gând, dar am introdus şi un cântecel la început, care este din „poezelele” ei... Este o poetă naivă şi cu un anumit umor...

- Spuneaţi, în precedenta dumneavoastră incursiune la Iaşi, că „întotdeauna au fost artişti ignoraţi în propria ţară, care au trebuit să plece în alte părţi pentru a crea liber şi a fi recunoscuţi”. Cum vedeţi statutul actorilor tineri?
- Imediat după '90, au apărut institute de produs artişti, ca ciupercile după ploaie, şi unde a fost, şi unde nu a fost cazul. Ceea ce se întâmplă acum în România, se întâmplă în America de mult timp. Foarte puţini din studenţii noştri din America îşi găsesc job-uri în domeniu. Într-o meserie artistică, nu este vorba numai de talent, este vorba şi de tenacitate, de inteligenţă, de putere de muncă... Sunt foarte multe lucruri care fac un actor să fie un profesionist. Ca în multe alte domenii, sunt mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Gina POPA