O frescă a României comuniste

 Vasile Iancu a venit în proza „de ficţiune” din publicistică; ziarist cunoscut încă din anii '60 în cotidianele din Botoşani şi Vaslui, apoi, din Bucureşti şi Iaşi, cu un stagiu important la „România liberă”, Vasile Iancu nu scrie proză, mă grăbesc să observ, în cheia unui pact ficţional, abordând o formulă narativă ingenioasă, în care publicistul şi prozatorul se simt foarte bine.

În cărţi precum „Sosire tardivă” (1992), „Prizonierul” (1999, ediţie revăzută şi adăugită – 2011), „Fuga în memorie” (2003), „Când vii din mlaştini” (2005) şi, acum, în urmă, „Viclenia anilor” (Editura TipoMoldova 2015), Vasile Iancu iscodeşte realul, îl explorează într-o dimensiune strict determinată, căutând mereu o reconstituire a secolului trecut în ceea ce părea să fi fost Apocalipsa însăşi: cele două războaie mondiale şi cangrena bolşevică din România anilor 1948 – 1989.

Modalitatea prozei e una originală, Vasile Iancu structurând arhitectura cărţilor pe o relaţie „de sinceritate”, în orizontul „adevărului” şi nu al verosimilului sau al ficţiunii, între narator şi martor; altfel spus, prozatorul caută martori şi/sau urmaşi ai acestora care să depună mărturie despre ceea ce a fost interzis să se vorbească/ să se scrie în România jumătăţii veacului trecut. Se grăbeşte pentru că şi martorii sunt din ce în ce mai puţini, iar urmaşii lor, credibili încă, mai pot trimite faptul istoric în aburul ficţiunii, al invenţiei, al romanescului în înţelesul construcţiei sale din imaginar; cu vorbele lui Freud, între amintirile – ecran, cele induse de alţii:

„Tot ceea ce întâlnim în aşa-zisele amintiri din prima copilărie – scrie întemeietorul psihanalizei – nu sunt vestigii ale unor evenimente reale, ci o elaborare ulterioară a acestor vestigii, care a trebuit să se efectueze sub influenţa diferitelor forţe psihice intervenite după aceea. În acest fel amintirile din copilărie dobândesc, în genere, semnificaţia de amintiri – ecran şi în acelaşi timp evidenţiază o remarcabilă analogie cu amintirile din copilăria popoarelor, aşa cum figurează ele în mituri şi legende”. Vasile Iancu se fereşte de amintirile – ecran şi de tot ceea ce ar putea părea improbabil, greu de crezut, documentând fiecare pagină a cărţilor sale.

În cea mai recentă carte, „Viclenia anilor”, Vasile Iancu îşi caută martorii, bunăoară, în Valea Doamnei, o comunitate încă rezistentă la comunism, acroşând sistemul impus cu mijloace de apărare subtile, fixând, iată, identitatea celor veniţi, după port : căciulă şi pălărie poartă doar oamenii locului care vin într-o altă poiană a lui Iocan, ceilalţi, „covrigarii”, poartă şapcă, semn al noii orânduiri. Pe tăpşanul de pe malul pârâului Ciprianca se manifestă, ca şi în Moromeţii lui Preda, rezistenţa tăcută a lumii satului în faţa agresiunii sistemului: „Pe un tăpşan de pe malul pârâului Ciprianca, la întretăierea a trei drumuri, unul, dinspre Silişte, altul, dinspre ţigănie, celălalt, dinspre centru, în fiecare duminică, pe la orele zece, de dimineaţă, câţiva bărbaţi se adună ciotcă. Cu excepţia zilelor cu ploi îndesate ori cu viscol năprasnic. Bărbieriţi, în cămăşi albe, cu haine curate, încălţări văcsuite şi pălării sau căciuli, după vremuială, ca de sărbători. Cine se încumetă să-şi pună pe scăfârlie o şapcă e covrigar, trenchea – flenchea, de trei lei perechea (...) Străinii care tot veneau prin Valea Doamnei, în ultima vreme, ba, să facă o organizaţie, un comitet, o comisie, ba, să strângă cote pentru Uniune, ba, să înjghebeze un fel de colhoz, numit întovărăşire, toţi aveau şapcă pe capetele bine tunse. Dar ăştia nu făceau parte din lumea lor. Puteau să poarte şi turbane, şi comănace, că tot cioflingari li se zicea”.

Vasile Iancu îşi deleagă vocea unui personaj – narator, Iustin Vălureanu, care, din depoziţiile martorilor şi din expertiza ochiului şi simţului său de observaţie a realului, va reconstitui fresca veacului; mai întâi e pierderea vârstei de aur şi surparea spaţiului de identificare a fiinţei interioare:

Iustin Vălureanu nu mai are unde să se întoarcă şi în fluxul acestui complex afectiv se va fixa pe vârsta de fier prin care trec locurile copilăriei şi oamenii supuşi timpurilor: „Din an în Paşti, poate, şi mai rar în ultima vreme, din păcate, dă prin satul pe care l-a părăsit de mult. Ar vrea să treacă din nou prin pădurea deasă de stejari, dar pădurea e ciuruită şi pustie. Ar vrea să urce coasta lină a Muncelului, printre vii şi căpiţe, ca apoi să coboare în valea largă cu multe livezi de pruni şi peri înalţi, să râvnească la merele aromate din livada boierească, mă rog, încorporată colectivului, însă, păstrată întreagă, de unde se mai înfruptau şi copiii, ar vrea să-şi răcorească trupul în şuvoiul Moldovei, iar la întoarcere, să-şi potolească arşiţa la budăile cu apă rece din Dealul Bourului, apă de o transparenţă nemaiîntâlnită de-atunci, curgând în căuşul palmelor ca o mângâiere de vis frumos. Ar vrea să traverseze pârâul limpede ce taie aşezarea în două cu picioarele goale şi să-şi odihnească fiinţa pe tăpşanul Ceriului, unde se albeau lungi fâşii de pânzeturi, ca nişte pârtii de omăt neatins. Ar vrea să vadă casele acelea simple, învelite cu draniţă, cu prispe largi, mărginite de deregi şi înfundate cu scânduri traforate. Ar dori să audă cum îşi dau bineţe oamenii, de se cunoşteau, de nu se cunoşteau. La fel, ar mai pofti aromele copturilor, în preajma marilor sărbători religioase, balsamul inefabil al toamnelor senine, de nuci strivite, de struguri storşi în teascuri, de prune şi pere uscate în lozniţe, de porumb copt în spuză. Toate nu mai sunt”.

(Va urma)