O restituire necesară

 Harnică, tenace, neobosită, Livia Ciupercă s-a specializat în restituiri istorico-literare, prin monografii ale operei unor scriitori de primă linie din planul secund al literaturii noastre: I. Al. Brătescu-Voineşti (1996), Dominic Stanca (2011), Scriitori gălăţeni de ieri și de azi (2012), Teodor Al. Munteanu (2013) şi, acum în urmă, Alexandru Lascarov-Moldovanu (Editura Doxologia, 2013) sunt cercetări minuţioase, cu explorarea biografiei şi reevaluarea operei unor autori uitaţi.

Monografiile Liviei Ciupercă interesează istoricul literar, mai ales, prin reconstituirea contextului în care aceşti autori se vor fi exprimat pentru că, iată, din punct de vedere valoric, opera lor literară rămâne în arhive şi, rareori, face pasul către colecţii precum „restituiri”, fără un impact major asupra ierarhiei de valori, pe care criticii şi istoricii literari, de la E. Lovinescu şi G. Călinescu, până la Nicolae Manolescu, au stabilit-o în repere precise.

Acesta este şi cazul lui Alexandru Lascarov-Moldovanu (1885-1971), prozator şi publicist apropiat cercurilor şi curentului de la „Sămănătorul” şi „Neamul Românesc” ale lui N. Iorga pentru care autorul „are un cult”, în „emoţie şi veneraţie”, cum scrie Livia Ciupercă. De altfel, N. Iorga e şi singurul care elogiază literatura lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, în a sa „Istorie a literaturii românești contemporane”: „De la naţionalismul profund uman din Amintirile de război (Zile de campanie) se trecuse la o tăioasă critică influenţată de curentul de la Sămănătorul şi Neamul Românesc, la consideraţii morale şi filosofice, şi, după zguduiri de familie, se va ajunge la un creştinism mistic”.
Elogiul pe care istoricul îl face discipolului său n-a putut influenţa opiniile contemporanilor, rezervate, până la subtile ironii: Eugen Constant amendează „delirul epistolar, pacificând inima îndelung pendulată de tragicul decepţionism al vieţii”, Stelian Cucu descoperă firave legături cu „pesimismul lui Ibsen”, D. Murăraşu îi găseşte „un loc aparte în literatura tradiţionalistă”, Ovidiu Drâmba îi apreciază, cu măsură, scrisul „moralizator”, în vreme ce G. Călinescu îl plasează la capitolul „Alte orientări”, cu merite în crearea „literaturii dialectale” - un „idilic patriarhal” şi un „propagandist creştin”.

Mai net este încă E. Lovinescu în Scrieri: „Literatura d-lui Al. Lascarov-Moldovanu este o literatură sămănătoristă întârziată, ce purcede din Sadoveanu, fără marile însuşiri, cu răgazuri şi lungimi de om care are înaintea sa eternitatea, cu sfătoşenie moldoveană, lipsită de nerv şi concentrare, cu poezie exterioară a naturii, cu sentimentalism..., cu o atmosferă de patriarhalitate”.

Nici posteritatea nu recuperează literatura tezistă a lui Alexandru Lascarov-Moldovanu; doar romanul „Buga” se reeditează în 2002, fiind comentat de Liviu Franga, într-o prefaţă bine documentată şi de Cornelia Ştefănescu în România Literară. De altfel, cea mai mare parte a operei lui Alexandru Lascarov-Moldovanu a rămas în câteva arhive, mai cu seamă în Biblioteca Sfântului Sinod și în arhiva Muzeului Literaturii Române: teatru, fabule, literatură pentru copii (în epocă autorul era comparat cu Emil Gârleanu), poeme dramatice, precum „Furnica”, fără un public, nici în bibliotecă şi, cu atât mai puţin, la teatru, povestiri şi romane (neo)sămănătoriste, precum „Zori de ziuă”, „La moară”, „Mormântul”, „Copil de suflet”, literatură de inspiraţie religioasă, „mângăietoare de suflet”, cum spune, cu duioşie, Livia Ciupercă, literatură epistolară, în sfârşit, diverse traduceri - acesta e fondul literaturii lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, din care se reţin puţine texte.

Partea rezistentă, de unde s-ar putea selecta două sau trei cărţi care să merite reeditarea, o reprezintă literatura de evocare a primului război mondial şi aceea despre Basarabia „desrobită”, aflate, între 1948 şi 1989, la „fondul secret” (apoi, special) al bibliotecilor publice, ceea ce poate explica „tăcerea” lui Alexandru Lascarov-Moldovanu între 1945 şi 1971, când se crede că s-a refugiat în mediile monahale; e o literatură, în fond, necunoscută câtorva generaţii, interesantă, în primul rând, prin contactul direct al prozatorului - martor creditabil - cu materia textelor sale.

(Va urma)