O restituire necesară (II)

  Sublocotenent în primul război mondial, Alexandru Lascarov-Moldovanu scrie în „Trec ruşii...”, „Zile de campanie”, „Cohortele morţii”, „Pe drumuri de ţară...”, „Pe urma vijeliei...” o radiografie a frontului, face câteva profiluri memorabile, conturează chiar tipologii, reconstituind atmosfera crudă a războiului de reîntregire.

Iată, de pildă, evocarea din „Trec ruşii...”: „Ploaia întovărăşea, zi şi noapte, retragerea noastră prăpăstioasă. Rupturi însângerate din fostele noastre unităţi vagabondau în neştire, prin adânca sloată a drumurilor, undeva, spre un ţel, pe care mai mult din instinct îl ghiceau bietele suflete şi trupuri trudite. Cu mantalele rupte şi pline de nămol, cu bocancii sparţi..., soldaţii... intrau în curţile gospodarilor şi, cu sufletul în gâtlej, cereau mâncare şi căldură”.

Uneori, consemnările sunt aproape ale unui reporter de front: „Azi, în a 13-a zi de război, a căzut Turtucaia şi ostaşii s-au înecat în Dunăre” (...) „Greu treceau nopţile în iarna viforoasă a celui dintâi an de război”; sau proza „Regina”, cu un episod din iulie 1917, când ruşii cereau capul Regelui şi al Reginei, pe peronul gării din Iaşi, unde tocmai sosea trenul regal; „Puhoiul rusesc sloboade un răget sălbatec... La uşa vagonului regesc, deodată... se iveşte un forfot alb de flori şi de mătase. Şi Regina surâde, cu ochii senini, din mijlocul florilor. Rusimea încremeneşte... Toată gara tace... Capete curioase se întind spre a privi minunea... Regina priveşte senină şi surâzând, păşeşte pe treapta scării. O clipă mulţimea pare a se mişca duşmănoasă... Dar, minune!... Regina ia din buchet o floare albă şi, zâmbind, o dă celui dintâi rus din faţa ei... Rusul, ca un hipnotic, o ia, şi plecând fruntea, se dă în lături... începe să se croiască o cărare prin mijlocul mulţimii... Regina face încă un pas, şi dă altă floare, - şi alta în stânga, - şi alta unei mâini care se întinde peste capetele celor din faţă, - şi încă una rusului care o priveşte cu ochi înduioşaţi, - tuturora; în dreapta şi în stânga cărării ce se deschide înaintea ei, spre ieşire... ca într-o poveste”.

Tot astfel, „Cutreierând Basarabia desrobită” (1943) e o carte care merită repusă în circuitul public, după ce îşi va fi făcut stagiul obligatoriu, din păcate, la „fondul secret” al Bibliotecii Academiei. Imaginile basarabene par tablouri din literatura sămănătoristă; ele se (re)încarcă, însă, cu sângele şi carnea vremii, cu zgomotele războiului, dar şi cu bucuria de a regăsi un teritoriu esenţial românesc: Tighina („Meleaguri basarabene, cu văi domoale şi cu căsuţe albe, risipite peste tot - sau agăţate de cine ştie ce vârfuleţ de deal. Recoltă abundentă, - verde de toate nuanţele peste tot. Câmpii întinse de floarea soarelui. Un sat mare - Bulboaca - se întinde pe dreapta asemeni satelor moldoveneşti de peste tot, cu aceeaşi atmosferă de pace şi tihnă, cu casele tăcute în mijloc de ogrăzi largi, în care, la vremea aceea, nu suflă nimeni”) ori Soroca („Ce largă se deschide vederea Sorocei de sus de pe înălţimea de la intrarea în ea! Soroca e o surpriză pentru călătorul care vine întâia dată aici. Nu s-ar aştepta să dea peste o atât de pitorească aşezare. Agăţată pe dealul drept, plin de vii şi pometuri, Soroca se coboară apoi până în malul Nistrului, care într-o mare meandră încovoiată ca o potcoavă, o înconjoară de la un capăt până la altul. Aşa că oraşul seamănă cu un imens amfiteatru, în care casele simple şi patriarhale se pierd în bogatul frunzar al copacilor, sălaş prietenos miilor de privighetori care, la Soroca, psalmodiază mai frumos ca oriunde”) reprezintă un ideal unionist ce părea atunci, în 1943, împlinit.

Livia Ciupercă prezintă în monografia consacrată lui Alexandru Lascarov-Moldovanu o literatură aflată în manuscris, din care, probabil, cea mai mare parte a ei va rămâne în fondurile bibliotecilor; cu atât mai preţios este efortul autoarei care oferă „mapa” completă a scrierilor unui autor uitat.