Olăritul – meşteşug românesc prezentat la Palatul Culturii (FOTO)

Pe 20 decembrie, la Palatul Culturii, a fost organizat primul Atelier de Pedagogie Muzeală. Daniel Ifrim este meşterul olar care a lucrat cu elevi de la şcoala „George Călinescu” din Iaşi. Acesta este urmaşul renumitului olar Dumitru Ifrim (1957 – 2015) din Schitu Stavnic, judeţul Iaşi.

Muzeul Etnografic al Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, a organizat primul Atelier de Pedagogie Muzeală, începând cu ultima lună din an. Daniel Ifrim a prezentat, pe 20 decembrie, la Palatul Culturii, cel mai vechi meşteşug românesc – olăritul. Meşterul, urmaşul unei familii de olari din Schitu Stavnic, comuna Voineşti, judeţul Iaşi, a adus roata olarului în Sala „Petru Caraman”, de la Palatul Culturii. Ucenicii acestuia au fost elevii de la şcoala „George Călinescu” din Iaşi, iar atelierul s-a desfăşurat sub coordonarea muzeografilor Ana-Maria Raţă şi Ovidiu Focşa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Tânărul olar de la Schitu Stavnic

La doar 34 de ani, Daniel Ifrim duce mai departe numele familiei de olari din care provine, precum şi tradiţia centrului de olărit de la Schitu Stavnic, participând la târgurile de meşteri populari organizate în zona Moldovei. „Daniel Ifrim este un colaborator permanent al Muzeului Etnografic al Moldovei, în realizarea activităţilor educative: ateliere adresate elevilor şi preşcolarilor sau demonstraţii în cadrul manifestărilor în aer liber”, declară Ovidiu Focșa, muzeograf.

Fiu al regretatului Dumitru Ifrim, Daniel a moştenit de la acesta îndemnarea şi plăcerea meşteşugului transformării bulgărelui de lut în oală. Păstrând modul de realizare tradiţional, tipologia formelor consacrate în acest centru de olărit şi sistemul de ardere arhaic, realizează ceramică roşie cu caracter utilitar: căni, ulcele, ulcioare, oale de sarmale, chiupuri pentru umplut borş etc.

Dumitru V. Ifrim, un „tezaur uman viu”

Dumitru Ifrim a fost o prezenţă aparte în târgurile de meşteri populari; deţinea o îndemânare deosebită în a plămădi forme dintre cele mai diverse, dar şi arta de a explica privitorilor cum se transformă lutul în oală. „Regele olarilor”, după cum era cunoscut, a participat la diverse târguri din ţară şi a fost răsplătit cu numeroase premii. În Iaşi, a fost în fiecare an prezent în Copou, la Târgul „Cucuteni 5000”, organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Populare, la Palatul Culturii, la „Târgul meşterilor populari”, organizat de Muzeul Etnografic al Moldovei din Iaşi, precum şi în şcoli şi grădiniţe, unde a susţinut ateliere de olărit.

Meşterul Ifrim a lucrat ceramică roşie, cu caracter utilitar, incluzând aici vase de mare capacitate, precum chiupuri pentru umplut borş, borcane, vase pentru depozitat cereale şi alimente pe timpul iernii, dar şi lăptăreţe, căni, ulcele, ulcioare, oale de sarmale, străchini sau gavanoase pentru flori. Oalele plămădite de meşterul Ifrim erau ornamentate simplu, cu ajutorul fichieşului, şi acoperite cu un strat subţire de smalţ în treimea superioară.

Ca o recunoaştere a talentului său, Dumitru Ifrim a fost selectat să participe la Târgul „Artă şi tradiţie. Trademark Romania” organizat în 2009 de către Institutul Cultural Român la Praga – Cehia. În 2013, pentru munca sa neobosită de creator şi transmiţător de valori tradiţionale, în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate, Ministerul Culturii i-a acordat, în cadrul unui program iniţiat de UNESCO, titlul de „Tezaur uman viu”.

Olăritul - meşteşug străvechi

Mâna ţăranului modela un suflet din pământ, apă şi foc, numit „olărit”. Acesta a ocupat întotdeauna un loc important în viaţa de zi cu zi a oamenilor, prin el realizându-se vase folosite la prepararea, păstrarea, transportarea şi consumarea alimentelor. Locuinţa ţărănească cuprinde o mare varietate de obiecte de lut: oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ţinut laptele, dar şi vase pentru flori, statuete, fluiere sau jucării. Acest aspect utilitar a fost însă dublat, încă de la începuturi, de nevoia de a da o formă plăcută vasului şi de a-l împodobi cu desene şi culori, reliefuri şi adâncituri.

Olăritul cere o îndemânare deosebită şi numeroase cunoştinţe, orice greşeală, cât de mică, pricinuind de cele mai multe ori distrugerea vasului. În acelaşi timp, cere o muncă obositoare, multă putere, mai ales când este vorba de ceramica lucrată la roată, de aceea este o meserie caracteristic masculină, tot aşa cum ţesăturile sunt lucrate de femei. Apoi, uneltele olarului sunt costisitoare şi greu de procurat; nu oricine îşi poate face o roată şi cu atât mai puţin un cuptor de ars oalele sau o râşniţă de măcinat huma şi piatra. Dar, mai presus de toate, olăritul cere condiţii speciale de mediu. Mai întâi, condiţiile mediului natural: oalele nu se pot lucra decât din lut de bună calitate şi de aceea centrele de olari se află întotdeauna în apropierea unor cariere de lut; în acelaşi timp, olarii trebuie să-şi poată procura uşor lemnele pentru ars vasele în cuptor şi humele colorate.

„Meseria de olar se transmite în fiecare familie din tată în fiu, o familie sau mai multe familii rămânând astfel grupate şi practicând olăritul pe baza unei tradiţii comune”, declară Ana-Maria Raţă.

Etapele producerii vaselor de lut pornesc de la găsirea materiei prime şi continuă cu curăţirea acesteia, dospirea, frământarea, formarea, uscarea şi coacerea/ arderea. Ultima etapă este scoaterea vaselor din cuptor, care deşi pare uşor de realizat, necesită timp. „După terminarea arderii, se lasă cuptorul să se răcească; de obicei se închide gura pentru ca răcirea să fie lentă. Odată cu descărcarea cuptorului, olarul face şi trierea obiectelor, despărţindu-le pe cele bune de cele insuficient arse sau stricate – sparte, deformate, cu culoarea sau smalţul arse prea tare”, precizează Ana-Maria Raţă, etnograf.

Centrul de olărit de la Schitu Stavnic

Primele documente scrise păstrate care menţionează practicarea olăritului în Schitu Stavnic sunt de la 1820. Maxima înflorire a meşteşugului în această zonă a fost cunoscută la sfârşitul secolului al XX-lea. În anii '70, în peste jumătate din gospodăriile aşezării se practica meşteşugul olăritului, înregistrându-se 56 de meşteri olari. Dintre numele de meşteri care lucrau la acea vreme, se găsesc următoarele: Avădanei, Neamţu, Moraru, Teşchere, Iacob, Ifrim, Todică, Ciofu, Signea, Sofian, Luchian, Carp, Cârlan, Butnaru, Ciobanu. La început de mileniu III, Schitu Stavnic era reprezentat în târgurile de profil doar de două familii: Ifrim şi Luchian.

În centrul de olărit de la Schitu Stavnic se producea atât ceramică roşie (ardere oxidantă), care se face şi astăzi, cât şi ceramică neagră (ardere reducătoare).

În ceea ce priveşte ceramica roşie, în trecut exista o aplecare mai mare spre dimensiunea estetică, vasele ornamentându-se cu motive arhaice (arborele, linia vălurită sau crucea), dar şi cu motive fitomorfe, mai ales florale (floarea-soarelui, cicoarea, trandafirul), realizate prin pictare cu cornul pe vasul angobat în alb. Pentru realizarea decorului se foloseau, de obicei, două culori, combinându-se, de exemplu, verdele cu albastrul sau cafeniul cu verdele.

În prezent, la Schitu Stavnic se produce numai ceramică roşie, cu caracter utilitar, realizându-se vase necesare pregătirii şi păstrării alimentelor, precum şi diferite categorii de veselă întrebuinţate în bucătăria tradiţională; vasele sunt ornamentate simplu cu ajutorul fichieşului şi acoperite cu smalţ în treimea superioară.

Larisa LAZĂR