Poeme dintr-un exil interior

Cu volumul „Spaţii interioare” (Editura Junimea, 2015), Radu Florescu se transferă înlăuntru, într-o interioritate care e blestem şi exil, părăsind pădurea, satul fabulos din munţi, care lumina „ca un far” - spaţiu al utopiei refugiului dintr-o carte precum Rău de pământ -, „casa de la ţară”, de pe apa Sabasei, din lemn de cireş amar unde locuia cu „fratele meu obosit” în spatele unui hublou „din scânduri şi ferigi”: în cărţile anterioare, poetul dădea „proba de viaţă”, în Spaţii interioare dă „proba morţii”. E, aici, un alt spaţiu/timp, unde se modifică pînă şi sintaxa: emisia textului e sacadată, gâfâită, în versuri tăiate de puncte, într-un zbor periculos: „pluteam într-un timp care-mi era tot mai străin./ în jurul meu multă vreme/ aceleaşi imagini cu mine în clarul ferestrei/ se repetau obsesiv./ mă întrebam ce se întâmplă/ cum pot depăşi marginea patului/ masa şi scaunele pereţii camerei/ vârful copacilor. cerul./ încă nu ştiam şi-mi era frică./ atent la durerea din piept/ dintr-o dată lumea mi-a părut mai frumoasă/ nopţile mai blânde/ viaţa mai puţin complicată./ se făcuse dimineaţă. soarele răsărise/ dar eu pluteam/ tot mai aproape de varul pereţilor/ de tavanul camerei./ călătoream de unul singur/ încercînd cu disperare să aflu/ încotro mă îndreptam” (zbor periculos).

Punctele aşezate, adesea, după nişte comunicări oarecare (viaţa e mai puţin complicată, s-a făcut dimineaţă, soarele răsărise etc.) dau sugestia urgenţei, a pericolului, a năruirii fiinţei înlăuntru unde nu o aşteaptă, ca în atîtea alte paradigme lirice, fratele, seamănul, salvarea, ci disperarea lipsei reperelor tocmai părăsite, în nervul şi dramatismul unui jurnal intim sau, mai degrabă, ale unei scrisori de adio: „între două lumi fragile/ de ani buni o fereastră mă închide încet./ la cea mai mică schimbare/ simt frica/ cuibărindu-se în trup./ nu ştiu cît de prezentă e această realitate/ cît de sigur sunt între aceşti pereţi/ care cresc înspre mine continuu noapte de noapte./ o luptă acerbă se dă între timpul de afară/ şi timpul meu închis aici înlăuntru./ dar am îndoielile mele. în preajma casei/ un râu roşu/ nu pare a fi un semn „bun” (două lumi fragile).

Supra-vieţuirea în exilul interior e o poveste de spus printre lacrimi, cum scrie Radu Florescu în poemul această lehamite; afară, în universul paralel, rămîn oameni „tot mai neliniştiţi mai ursuzi”, pe o realitate cît lama cuţitului, în ceaţă şi ţipăt, într-un timp fără memorie, înlăuntru, într-o încăpere ale cărei ieşiri, uşi şi ferestre sunt blocate cu o „construcţie bizară”- metafora obsedantă a cărţii -, se află sufletul istovit, atins de rugină, în căutarea mecanismului complicat al „uitării de sine”, în sunetul asurzitor al miilor de clopote care bat vecernia, traversând continente de frică, trăind doar în anotimpuri de ceaţă: „rătăcit în mijlocul casei, mii de clopote verzi se aud din pereţi/ bătând a vecernie./ intuieşti o oră sonoră în care secundele curg pe sub piele/ în şuvoi, traversezi rând pe rând/ continente de frică anotimpuri de ceaţă/ odăile goale. îţi întrebi inima cum era viaţa în munţi./ o fereastră se deschide încet şi tot ce era sigur azi/ mâine devine periculos şi ambiguu./ înconjurat de o armată de molii deschizi uşa./ simţi acut durerea zilelor pierdute/ simţi apele rătăcind în fîntîni/ vezi flacăra neagră a morţii în floarea unor vişini” (continente de frică)/. Nici măcar nostalgia sudului din cărţile anterioare nu mai agită fiinţa chiar dacă în Spaţii exterioare, a doua secţiune a volumului, a omului hoinar, pare a găsi deschiderea (im)probabilă pentru a se risipi într-o aventură spre sudul însorit, plecând din pădurile neguroase şi de pe apele reci ale nordului: „un timp ai călătorit în jurul casei./ ai văzut iarba cum creşte/ ai văzut varul pereţilor cum tremură./ zile şi nopţi te-ai frământat/ dacă această călătorie te va duce dincolo/ unde trupurile devin energii pulsatile/ iar sufletul/ ia forma unei corăbii plutind în derivă/ pe mările cerului./ ani la rând ai trăit orbeşte/ ai aprins focul/ ai înotat în apele reci ale nordului/ ai hrănit cu visele tale o armată de îngeri./ a sosit clipa să pleci. mai priveşti o dată în urmă/ şi vezi casa/ o corabie cu pânzele umflate de vânt/ croindu-şi drum prin livada de meri/ abia înfloriţi” (omul hoinar).
Lirica lui Radu Florescu repetă, în fond, experienţa poeziei noastre care creşte mereu (şi) în această întâlnire între sudul solar al unei plaje cretane, de exemplu şi ţinuturile hiperboreene ale munţilor cu păduri şi ape precum Sabasa; dar plaja e pustie, teritoriile visate sunt „întinse de frică”, deschiderea e o iluzie surpată în varul din pereţii casei etanşe, între cer şi pământ, unde miroase a praf de puşcă şi unde omul e „aidoma unui gînd refuzat”: lumea, viul, polimorful - spaţiile interzise - sunt ale altora (cu numele poeţilor din preajma lăsată dincolo de „camera mea”: Nicolae, Cassian, Adrian, Mircea, Dorian), dintr-o realitate paralelă: „zile la rând rămâi tăcut. rămâi în preajma casei/ ascultând ploaia, rămâi în viaţă pentru că ştii./ nu departe de tine/ roiuri de drosophila melanogaster descoperă lumea./ îţi imaginezi o viaţă primejdioasă/ câmpuri de ceaţă/ călătorii amânate/ nopţi cu lună pe dealurile din jur./ tot ceea ce ţi se întîmplă acum/ are un mesaj clar. în rest trupul tău nou/ copleşit îşi urmează memoria./ rămâi aici respirând anevoie/ atent la teritoriul de dincolo de uşă./ acolo de ceva timp/ eşti văzut tot mai rar” (rămâi tăcut). Blocat de o construcţie bizară sub un clopot uriaş, Radu Florescu, un poet foarte special, scrie în „Spaţii interioare”, jurnalul liric al zilelor fricii, disperării şi morţii. Cu faţa la zid.