Poetul printre sahare şi siberii (I)

Are dreptate Al.Cistelecan cînd identifică, în poezia lui Nicolae Panaite din volumul „Secetă” (Editura Charmides, 2015), gustul concret al dramaticelor şi chiar concreteţea abruptă, substanţială, a angoaselor ultime”, în „reportaje de febră imaginativă”, stări „aproape agonice şi traume iluminate” şi peisaje de apocalipsă. Mai întîi, apocalipsa e chiar în lăuntrul fiinţei interioare, unde aceasta seamănă cuvinte-tuberculi pentru un text care o fură, o devorează într-o răscoală a sângelui; simbolurile ascensionale sunt retezate, făcând loc semnelor arderii, topirii, surpării în teluric: „Un ţipăt o respirare un aisberg/ un stilet şi altele/ dau năvală sângelui/ într-o îmbrăţişare pământoasă/ între delta zilelor şi altar/ deasupra un arbore negru/ îşi scutură florile/ unele crengi parcă îşi iau zborul/ altele trosnesc precum cele/ puse pe foc/ pocnesc ca oasele/ aşteptarea e o casă sub valuri/ din care cu greu ies/ ţinându-mi răsuflarea/ mă razem de cuvinte/ multe sunt tuberculi pentru vedenii/ nopţile mă răresc/ ea vine cu un vocabular virtuos/ capotul e desfăcut/ un metal cald îi şiroiește gâtul şi pieptul/ ca o armură topită de templier/ mâinile mele pe trupul ei/ sunt nişte aripi ieşite din detenţie -/ un stol dezlegat” („Delta zilelor”). Decorul e de apocalipsă, în uscăciunea de după moarte, până şi chivotul e gol, „înăuntru, nici toiag, nici tăbliţe,/ doar o mână de mană uscată...”, scrie Nicolae Panaite în poemul „Deasupra chivotului”; nu e nici Nordul hiperboreean, nici Sudul solar, ca în atâtea alte paradigme lirice pentru că, iată, Nordul şi Sudul sânt reduse la miezul lor de frig (Siberia) şi de foc (Sahara), viscolul care dezintegrează şi vara unui soare bolnav, al secetei; e lumea unde dispare lumina sfeşnicelor care „brusc se sting”, pentru a se lăsa invadată de păsările negre şi roşii: „Douăsprezece sunete,/ ca alarmele unui oraş în avarie,/ îmi încearcă tot mai des timpanele./ Niciunul nu întârzie;/ disciplina lor poate fi un model./ Uneori toate douăsprezece vin deodată./ Sfeşnicele brusc se sting./ Atunci, păsările negre apar./ Ochii lor scrutează ograda,/ cântecul lor grăbeşte naşterile,/ grăbeşte şi ruinele./ Norul sărat a devenit fierbinte;/ a înflorit şi salcâmul/ prin alcoolul morţii şi al vegherii./ Trăiesc o zi mai lungă decât veacul/ printre sahare şi siberii” („Canon”). În prăbuşire e şi spaţiul de identificare, topos-ul poeziei lui Nicolae Panaite; Iaşul său e altfel decât cel al lui Lucian Vasiliu, Nichita Danilov sau Val Gheorghiu: palatul Braunştein, marea piaţă a oraşului sau Biblioteca Centrală sânt năruite în colbul „ajuns până în tavan” şi în frigul unui „colţ de Groenlandă”.

Lumea din „Secetă” e una alienată, unde nimeni nu-şi mai aparţine sieși, indivizi prăbuşiţi într-o masă amorfă, fără chipuri şi fără identitate, cuprinşi într-o „piele mare şi vorbitoare”, reinventându-se într-o polaritate - rob şi împărat - fără semnificaţie în ordinea existenţei, într-o nouă religie şi un nou alfabet care spun totul şi, în fond, nu comunică nimic: „Oameni cu tăbliţe de argint în mâini/ au ieşit în piaţa mare a Iaşului./ O ploaie frântă/ s-a abătut asupra lor;/ unul câte unul au umplut catedrala./ O piele mare şi vorbitoare/ trece prin dreptul fiecăruia:/ am fost a ta şi a ta şi a lui,/ am fost a tuturor,/ neştiind nimeni unul de altul;/ de astăzi, aveți toată libertatea/ de a nu mai fi ai voştri;/ puteţi fi şi rob şi împărat/ şi să trăiţi oriunde veţi vrea,/ numai învăţaţi şi nevoiţi-vă să mă prezentaţi,/ iar acum vă aduc o nouă religie şi un nou alfabet/ pline de năvălirea sângelui vostru,/ pentru că, şi vara şi iarna/ pe întuneric şi pe lumină/ şi în vreme de pace şi în vreme de război,/ am fost pielea mare şi vorbitoare/ a fiecăruia dintre voi,/ am fost a tuturor...” („Năvălirea”).

Va urma...