Pribeag în veacul bezmetic şi bolund

Exoticele câmpii Okavango, în sugestia savanei africane, par a fi departele din cea mai recentă carte de poeme a lui Vasile Burlui, „Câmpiile Okavango” (Editura Junimea, 2016) la fel cum, de pildă, în poezia Constanţei Buzea, departele era fixat în nordicul Thule, „capătul pământului”, după credinţa vechilor greci; numai că în această carte, dar şi faţă de precedentele „De Anima”, „Rendez-vous sideral”, „Solilocvii”, „Interogaţiile lui Aşur”, „Via Dolorosa”, „Concert brandenburgic”, poetul aduce o sensibilă schimbare de perspectivă, astfel încât nu orizontul ghicit în ţipetele cocorilor, toamna sau acela al unei călătorii astrale întru refacerea lui Unu, pierdut dincoace, în teluric, constituie ţinta poemelor, ci lumea aceasta, aici şi acum, fiinţa părăsind spaţiul securizant al elegiei pentru a asuma, adesea, accentele satirei şi sarcasmului:

„Priviţi cu luare-aminte înverzitele câmpii Okavango,/ Unde puteţi rătăci printre baobabi şi izvoare,/ Unde viaţa şi moartea au parfumul şi gustul de mango,/ Dar, îndurerat, nimeni nu-l plânge pe cel care moare!/ În câmpiile Okavango viaţa decurge armonios,/ Turme de elefanţi pasc în linişte frunzişul,/ Cînd leul le mănîncă puiul devenind prea curajos,/ Îl calcă maiestuos, distrugând inclusiv ascunzişul./ În câmpiile Okavango nimeni nu este plângăcios -/ Turmele de antilope au iarbă din abundenţă,/ Ecologic vorbind, nimic nu pare a fi dubios/ Chiar dacă tigrii care le vânează nu manifestă clemenţă./ În câmpiile Okavango viaţa este atît de minunată!/ Căprioarele zburdă prin savană şi se lasă mâncate/ De crocodilii care circulă liberi prin ape, prin iarba înaltă,/ Iar păsările se sfâşie între ele cu apreciabilă demnitate./ În câmpiile Okavango drepturile tuturor înfloresc,/ Democraţia pentru fiecare se aplică destul de riguros,/ Cu toţii sunt liberi noaptea, şi ziua... dacă se mai trezesc./ Trăiesc în înţelegere şi nimeni nu este mai prejos!/ Dar pe bătrânul meu continent?! Ne străduim fiecare/ Să facem ca viaţa să curgă ca în câmpiile Okavango,/ Unde principiul de bază plăcut tuturor este care pe care,/ Însă viaţa şi moartea nu au nicidecum parfumul şi gustul de mango!” („Câmpiile Okavango”).

Lumea e prost alcătuită, legea lui „care pe care” se transferă pe bătrânul continent, leul care mănâncă puiul de elefant, „devenit prea curajos”, tigrul care vânează, fără clemenţă, antilopele, crocodilii care sfâşie căprioarele şi păsările devorându-se între ele - aceasta e „viaţa minunată” unde „drepturile tuturor înfloresc”, din savana africană, „importată” de lumea de dincoace de Mare Nostrum, cum spuneau Mediteranei latinii înfricoşaţi de cartaginezul Hannibal. E tot ce primeşte mai bun lumea „civilizată” care se consideră perfectă, unde nădejdea e o himeră şi poveştile mint, cum scrie, cu amară ironie, poetul în „Perspectivă biografică” cu insert poetic, „Făclii de Paşti” sau „Misterele verii”; veacul „bezmetic şi bolund”, avându-şi imaginea de identificare în „viaţa minunată” de pe câmpiile Okavango, îşi (re)găseşte protagonistul în „omul politic”: iată profilul acestuia într-un portret liric memorabil, datat 2015:

„Obişnuiţii sordidelor pieţe,/ În hoarde târându-se jalnic,/ Cu zâmbete-n serbede feţe/ Prostia drapându-şi-o falnic./ Sângeroşi se sfâşie-n pradă,/ Se-ntrec în arene-n cruzime,/ Dar lesne renunţă la sfadă/ Când partea de leu le revine./ Ascunşi după înaltele garduri,/ Îşi râgâie-n tihnă ospăţul,/ Semidocţi, sub preascumpele falduri/ Consumându-şi lacomi desmăţul./ Se-adună-n tăcere prin smârcuri/ Cu mucegaiul dospind prin unghere,/ Maeştrii ascunselor trucuri/ Fac totul s-ajungă-n putere” („Zoon politikon”).
Va urma