Publicistica lui Eminescu în colecţia „Opere fundamentale”

 Diversă, abundentă, dar haotică, mişcarea editorială postdecembristă înregistrează totuşi câteva construcţii care ies din conjuncturalul confuz al unei tranziţii buimace spre nicăieri şi se înscriu în durata unei culturi. Între acestea, poate cea mai impunătoare sub toate aspectele, este colecţia „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă de sub egida Academiei Române, coordonată de Eugen Simion.

Priveşti peretele somptuos de cărţi, cu vorbele lui Michel Butor, apărute până acum în această colecţie, tip Pléiade, şi ai sentimentul că te afli în faţa unui impresionant edificiu care e, în fond, cel al literaturii române. În acest edificiu se integrează armonios recent apăruta ediţie critică a publicisticii lui Mihai Eminescu, îngrijită de patriarhul cercetării şi editării operei eminesciene D. Vatamaniuc care este şi autorul Notelor. Sunt trei tomuri însumând aproape 4000 de pagini.

Destinul operei publicistice a lui Eminescu s-a dovedit a fi şi în posteritate tot atât de dramatic precum biografia omului care a scris-o. Să ne amintim de avatarurile editării ei în deceniile de dinaintea evenimentelor de la finele anului 1989. De fapt, nu numai într-o anumită perioadă, ci în toate epocile care s-au scurs, ea a fost „obiect de controversă în cultura română”, cum reaminteşte Eugen Simion în eseul introductiv al acestei admirabile ediţii. G. Călinescu sublinia într-o celebră conferinţă rostită la Academia Română, în 1964, când se împlineau 75 de ani de la moartea lui Eminescu, că viaţa acestuia „se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie”.

Când făcea această remarcă, marele critic avea în vedere opera poetică („…el a scris în versuri o zguduitoare biografie”). Eminescu a scris însă o biografie cel puţin tot atât de zguduitoare şi în proza sa politică. Subscriu la opinia că adevărata profesie a lui Eminescu a fost gazetăria pentru care a avut o mare vocaţie, o vocaţie paralelă, cum observa Şerban Cioculescu într-un articol apărut în „Revista Fundaţiilor Regale”, din 1939. Cele două biografii şi cele două vocaţii, poezia şi ziaristica, definesc o personalitate complexă şi compun o operă unitară. „Istoricii literari – scria Perpessicius – vor stabili într-o bună zi cât de unitară a fost existenţa materială şi sufletească a poetului, câtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de ziar ca şi în poema cea mai hieratică…”.

Pentru Călinescu, opera publicistică a lui Eminescu este „trainică tot atât cât şi poezia”. Fiindcă, scrie Eugen Simion în Introducere, este vorba de aceeaşi viziune asupra lumii. Îndeosebi în perioada când a lucrat la „Timpul”, Eminescu considera munca sa de ziarist mai importantă şi, oricum, mai urgentă decât cea de poet. O dovedesc dăruirea, rigoarea documentării din cele mai variate şi autorizate surse, pasiunea cu care a practicat gazetăria. Întrebarea ce o adresa cuiva care îl îndemna să meargă să se odihnească: „pe cine să las în locul meu?”. Şi, într-adevăr, pe cine ar fi putut lăsa Eminescu în locul lui?! Pe cine ar putea lăsa Eminescu şi astăzi şi oricând în locul său?!

S-a spus, pe bună dreptate, că ziaristul de la „Curierul de Iaşi”, „Federaţiunea” şi „Timpul” nu a fost un doctrinar. În consecinţă, el trebuie judecat ca atare. Avea şi apăra, desigur, o ideologie. Unii au văzut în Eminescu un om al metodei, al sistemului şi „nu al reacţiilor subiective lipsite de elaboraţie intelectuală”. E limpede, în orice caz, că sintagma „elaboraţie intelectuală” este cum nu se poate mai definitorie în ceea ce-l priveşte. Altminteri, lipsa elaboraţiei intelectuale era, este şi astăzi, una din tristele realităţi de la noi pe care le-a denunţat, cum numai el ştia să o facă: „N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic”.

Conectat la realităţile societăţii româneşti şi europene a vremii sale, Eminescu se ridică, totodată, deasupra evenimenţialului, accesând sensurile mari, cu bătaie lungă în timp. Multe texte parcă au fost scrise aseară. În vasta utopie eminesciană, cum numeşte Eugen Simion ziaristica sa, există nenumărate puncte de vedere, analize, intuiţii care nu şi-au pierdut actualitatea, ba chiar şi-au consolidat-o, şi, apreciază criticul, „oricâte învinuiri am aduce gândirii sale sociale, un rol trebuie să-i recunoaştem publicistului necruţător polemic de la Timpul, şi anume că utopia lui este construită pe fantasma unei Românii profunde şi eterne...”. Eugen Simion relevă două aspecte ale ziaristicii eminesciene: „1. îndreptăţirea istorică, dacă o raportăm la momentul în care este scrisă şi 2. calitatea ei literară”. Criticul observă că ceea ce îi dă savoare este limbajul şi remarcă stilul perfect adecvat la obiect, profetic şi lipsit de metafore. Este, scrie Eugen Simion, o proză politică „plină de idei şi colorată de o emotivitate şi o imaginaţie pe care nu ştiu câţi gazetari români au putut-o egala”. Ba ştim: niciunul!

Sursa foto: ro.wikipedia.org