Publicistica lui Eminescu într-o ediţie critică

O ediţie critică cu totul remarcabilă a publicisticii lui Mihai Eminescu, îngrijită de patriarhul cercetării şi editării operei eminesciene D. Vatamaniuc, care este şi autorul Notelor, a apărut un demult în colecţia „Opere fundamentale”, tip Pléiade, a Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi Artă a Academiei Române, coordonată de Eugen Simion. Sunt trei tomuri însumând aproape 4000 de pagini.

 

 

Destinul operei publicistice a lui Eminescu s-a dovedit a fi şi în posteritate tot atât de dramatic precum biografia omului care a scris-o. Să ne amintim de avatarurile editării ei în deceniile de dinaintea evenimentelor de la finele anului 1989. De fapt, nu numai într-o anumită perioadă, ci în toate epocile care s-au scurs, ea a fost „obiect de controversă în cultura română”, cum reaminteşte Eugen Simion în eseul introductiv al acestei admirabile ediţii. G. Călinescu sublinia într-o celebră conferinţă rostită la Academia Română, în 1964, când se împlineau 75 de ani de la moartea lui Eminescu, că viaţa acestuia „se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie”. Când făcea această remarcă, marele critic avea în vedere opera poetică („…el a scris în versuri o zguduitoare biografie”). Eminescu a scris însă o biografie cel puţin tot atât de zguduitoare şi în proza sa politică. Subscriu la opinia că adevărata profesie a lui Eminescu a fost gazetăria pentru care a avut o mare vocaţie, o vocaţie paralelă, cum observa Şerban Cioculescu într-un articol apărut în „Revista Fundaţiilor Regale”, din 1939. Cele două biografii şi cele două vocaţii, poezia şi ziaristica, definesc o personalitate complexă şi compun o operă unitară. „Istoricii literari – scria Perpessicius – vor stabili într-o bună zi cât de unitară a fost existenţa materială şi sufletească a poetului, câtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de ziar ca şi în poema cea mai hieratică…”.

Pentru Călinescu, opera publicistică a lui Eminescu este „trainică tot atât cât şi poezia”. Fiindcă, comentează Eugen Simion în Introducere, este vorba de aceeaşi viziune asupra lumii. Mijloacele sunt însă diferite. De la simpla ştire sau comentariul unei telegrame externe până la editoriale şi articole polemice – „proze mesianice, violente şi colorate”, cum le caracterizează criticul – şi până la amplele analize pe teme sociale, politice, culturale, publicistul se „mută” din sferele poeziei hieratice în tumultul vieţii şi îşi schimbă radical instrumentele comunicării. Eminescu abordează toate problemele ce ţin de viaţa societăţii şi fiinţa statului român, mai ales problema naţionalităţii, de fapt a identităţii noastre. E drept, multe dintre ideile sale sunt primite. Erau şi ale junimiştilor cu al lor „conservatorism progresist”. Îndeosebi în perioada când a lucrat la „Timpul”, Eminescu considera munca sa de ziarist mai importantă şi, oricum, mai urgentă decât cea de poet. O dovedesc dăruirea, rigoarea documentării din cele mai variate şi autorizate surse, pasiunea („Pasiunea înalţă, pasiunile înjosesc” e o magnifică reflecţie a sa care a şi fost selectată într-o antologie universală de maxime celebre) şi, nu în ultimul rând, arta (acesta este cuvântul) cu care a practicat gazetăria. Întrebarea ce o adresa cuiva care îl îndemna să meargă să se odihnească: „pe cine să las în locul meu?”, invocată simplist şi tezist în „obsedantul deceniu”, tulbură într-un sens mult mai profund. Era vorba, în fond, de asumarea unei misiuni cu tot ce implică ea, nu doar de o slujbă, de un job, cum se zice astăzi cu un barbarism rizibil. Şi, la urma urmei, pe cine ar fi putut lăsa Eminescu în locul lui?! Pe cine ar putea lăsa Eminescu şi astăzi şi oricând în locul său?!

S-a spus, pe bună dreptate, că ziaristul de la „Curierul de Iaşi”, „Federaţiunea” şi „Timpul” nu a fost un doctrinar. În consecinţă, el trebuie judecat ca atare. Avea şi apăra, desigur, o ideologie. Unii au văzut în Eminescu un om al metodei, al sistemului şi „nu al reacţiilor subiective lipsite de elaboraţie intelectuală”. E limpede, în orice caz, că sintagma „elaboraţie intelectuală” este cum nu se poate mai definitorie în ceea ce-l priveşte. Altminteri, lipsa elaboraţiei intelectuale era, este şi astăzi, una din tristele realităţi de la noi pe care le-a denunţat, cum numai el ştia să o facă: „N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic”.

Neabdicând nici o clipă de la codul şi convingerile sale, care erau ale unui patriot lucid, Eminescu preconiza ceea ce Eugen Simion numeşte religía muncii şi sancţiona cu severitate lenea balcanică, şmecheria, demagogia, miticismul. Şi asta nu în termeni generali, ci întotdeauna cu referiri şi exemple concrete. În concepţia sa, munca intelectuală trebuia să corespundă muncii productive a „claselor de los”, cărora le-a acordat o specială atenţie ori de câte ori în discuţie a survenit problema progresului.

Criticul Mihai Ungheanu observa că „Un om ca Eminescu devine intolerabil pentru că trebuie ascultat”. Şi nu doar de contemporanii săi, ci şi pentru unii dintre contemporanii noştri. Numai că pe Eminescu, vorba lui Nichita Stănescu, îl doare în cenuşă de ceea ce-i place sau nu unuia sau altuia dintre europenii noştri rău plasaţi şi malformaţi. Fapt e că gazetarul de la Timpul îşi devansează epoca, se ridică deasupra evenimenţialului, accesând sensurile mari, cu bătaie lungă în timp. Multe texte parcă au fost scrise aseară. În vasta utopie eminesciană există nenumărate puncte de vedere, analize, intuiţii care nu şi-au pierdut actualitatea, ba chiar şi-au consolidat-o, şi, apreciază Eugen Simion - „oricâte învinuiri am aduce gândirii sale sociale, un rol trebuie să-i recunoaştem publicistului necruţător polemic, şi anume că utopia lui este construită pe fantasma unei Românii profunde şi eterne, iar conservatorismul său exprimă ceea ce tradiţionaliştii de mai târziu (Rădulescu-Motru, de pildă) au numit tradiţionalismul spiritual românesc”. Criticul relevă două aspecte ale ziaristicii eminesciene: „1. îndreptăţirea istorică, dacă o raportăm la momentul în care este scrisă şi 2. calitatea ei literară” şi subliniază că ceea ce îi dă savoare este limbajul şi stilul perfect adecvat la obiect, lipsit de metafore. Este, scrie Eugen Simion, o proză politică „plină de idei şi colorată de o emotivitate şi o imaginaţie pe care nu ştiu câţi gazetari români au putut-o egala”. Ba ştim: niciunul!