Romanul documentar

  Romanul „Moartea unui bicefal” (Editura Panfilius, 2015) este, în proză, echivalentul filmului documentar din cinematografie. Materia cărţii lui Paul G. Munteanu o reprezintă istoria, evenimentele şi personajele acesteia; subiectul este războiul de reîntregire a patriei, cum îi spune autorul, Primului Război Mondial; conexiunile între sutele de evenimente și personaje aparţin prozatorului care închipuie o arhitectură românescă somptuoasă, ferm articulată, exactă în ansamblul şi în toate detaliile sale.

De cea mai mare importanţă pentru un proiect atât de vast rămâne ceea ce aș numi baza de date a epocii, cărţile, tratatele şi arhivele constituind un imens material pe care Paul G. Munteanu îl explorează în amănunt, iar acolo unde arhivele tac, prozatorul foloseşte intuiţia şi imaginarul bine temperat, aducând faptele intuite şi/ sau imaginate la culoarea şi expresia celor documentate de istorici, completând nu puţine lacune pe care le-au creat vremurile şi „ideologiile” în manualele de istorie:

„A fost un drum lung - scrie Paul G. Munteanu în Postfaţa autorului -, un război greu, cel mai greu din istoria noastră. Cartea, prin liniile ei interioare, se constituie într-o saga a unui neam care îşi reconstruieşte fiinţa naţională în hotarele de veacuri. Şi mai e ceva. S-a scris puţin sau în treacăt - nu enumerăm aici cauzele - despre războiul cu bolşevicii din răsărit dar şi mai puţin despre cel din apus, cu ungurii. Eram incompleţi în cunoaşterea noastră de sine ca popor şi neam. Cartea închide o lume a noastră în confruntarea cu o alta, plină de ură şi resentimente”.

Această saga a neamului românesc se însufleţeşte, iese din praful arhivelor, mai întâi, prin personajele sale care sunt, în majoritatea lor, figuri istorice (prea)bine cunoscute, îmbrăcate în hainele protagoniştilor unui roman, fie el şi documentar; e un lucru complicat, adesea riscant - o spun Balzac şi Proust -, dar din „atelierul de croitorie” al lui Paul G. Munteanu hainele ies impecabil croite. Celebra Sissi, soţia ultimului împărat, Franz Joseph, Teleki Geza, Otto von Bismarck, Emanoil Gojdu, Mihaly Cserei, von Mackensen, generalii Averescu şi Ieremia Grigorescu, Regina Maria și Regele Ferdinand, Stalin, Troţki, Felix Derszjinski, figuri istorice de prim-plan, dar şi „secunzi” în conflictele politice şi militare, ale primului război mondial se înşiruie în romanul lui Paul G. Munteanu purtând hainele noi ale personajelor româneşti; portretele sunt în mişcare, nu constituie un „album” (deşi reproducerile unor fotografii sau tablouri ar putea sugera acest lucru), ci figurează o reţea a omenescului din ale cărui fapte şi psihologii creşte istoria însăşi: iată pe Sissi, personajul romanului lui Paul G. Munteanu:

„Am plecat în plimbări nocturne. Timpul venea după mine. Am ajuns la Viena. Palate reci şi coridoare lungi. Soldaţi încremeniţi în uniforme ciudate. Culoarea neagră te zăpăcea în falduri de stafie. Trebuia să mă întorc în goană la Mayerling. De acolo, înapoi la Döbling. Alergam între doi morţi şi chipul tânărului cu ochii de carbon. Visul meu de adolescentă întârziată era o pasăre închisă în colivia de aur a habsburgilor taciturni. Trebuia să evadez. Nu ştiu de ce, dar am mers unde am văzut cu ochii. Eram numită nebuna Sissi. Am luat-o spre Grecia şi de acolo am trecut la Alger. Praf şi nisip de Africa. O nebunie. M-am întors pe o insulă uitată în Egeea albastră. Nimic nu mă liniştea. Veneam spre inima continentului. Munţi şi lacuri în Elveţia. Alergam înaintea morţii. Am ajuns la Geneva. Mă plimbam pe faleză. Ploua mărunt. Am fost ucisă fără să ştiu, pe sub umbrelă. Ultimele cuvinte le-am auzit de la contesa Sztary. Erau strigăte în limba maghiară. În clipa aceea, toată viaţa nebună venea peste mine. M-am întors la Budapesta. Eram regină şi împărăteasă peste Ungaria. Trăiam un vis în catedrala Matyas. Doamne, cât am iubit această ţară!... Nu ştiu dacă am făcut bine. Eu nu eram născută în familie de monarhi. Nici măcar nu trebuia să mă căsătoresc eu cu austerul Franz Joseph”: acesta e prototipul personajului-figură istorică în cartea lui Paul G. Munteanu: adevărul istoriei e completat de fina intuiţie a psihologiei unei fiinţe complicate, conflictuale, pendulând între statura împărătesei şi fantasmele femeii veşnic îndrăgostite.

Altădată, autorul se strecoară în sala Parlamentului ungar pentru a-1 întâlni pe Emanoil Gojdu, şeful de grup al românilor din legislativul de la Budapesta: „Omul acesta s-a ridicat calm şi a privit circular adunarea. Era un mare avocat şi mare orator. Scria şi poezii în limba maghiară. Cunoştea bine viaţa culturală din capitală. Era născut în Oradea. Dispunea şi de o mare avere şi statură impunătoare. Era un mare patriot, ca toţi aromânii lui de origine macedo-română. Dispunea, pe lângă un mare birou de avocatură şi de o casă construită în stil românesc în centrul Budapestei. Aici se adunau toţi românii din capitala Ungariei. Scriitori, jurnalişti, poeţi, toţi paşoptişti. Finanţa reviste româneşti din Budapesta şi din Transilvania. Mai ales în Banat şi la Oradea. Un mecena venit pentru o mare renaştere naţională. Aripa ei, mă gândeam în acea sală plină de grofi, îl va atinge şi pe tânărul Eminescu din ducatul Bucovinei. Legile curţii de la Viena ne erau favorabile, mult favorabile. La mijloc erau şi interesele politice ale împăratului de a slăbi puterea grofilor unguri. Românul erudit, Gojdu, ştia bine că de aici înainte va fi mult mai greu cu politica ungurească de maghiarizare”.

 

Lângă personajele „transferate” de Paul G. Munteanu din manualul de istorie, în „Moartea unui bicefal” sunt alte figuri memorabile, mai ales, ale „anonimilor” soldaţi români care, după ce vor fi înfrânt pe germanii lui von Mackensen, au luptat, în Est, cu bolşevicii din Basarabia, iar, în Vest, cu ungurii, până la scena antologică (ocolită de manuale din motive „ideologice”) a urcării unei opinci olteneşti pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, lângă steagul ungar: aceasta este epopeea războiului de reîntregire din romanul documentar al lui Paul G. Munteanu care, în aceeaşi Postfaţă a autorului, sintetizează astfel:

„Cartea nu e una de istorie - cu toată documentaţia de amănunt - ci una de psihologie colectivă, de comportament în lume, a două popoare. Din acest punct de vedere, Cartea are un traseu particular, ocupă un spaţiu puţin vorbit în literatura română. În cel maghiar, războiul din 1919 nu există. Nu-i scris în Istorie... Indiferent de opinia morghirşag, acţiunea se petrece într-o lume reală. Războiul nu se duce într-o lume fictivă. Pacientul, inamicul e pe masa de operaţie. Bisturiul taie în carne vie. E unul special. Scoate la iveală caracterul şi tipologia naturală a unui popor. E ceasul adevărului. Iredentismul maghiar răbufneşte cu miros urât, din toate intestinele. E pestilenţial. Un gulaş stricat servit secole de-a rândul unei populaţii maghiarizate cu forţa. Mai ales secuilor. Cartea nu inventează un popor, el există. Scriitorul zugrăveşte un chip adevărat. E o invitaţie la meditaţie. Mai ales că avem şi un martor credibil din tabăra ungurimii, trăitor în carne şi oase, de faţă la evenimentele de atunci. Un om cult şi plin de bun simţ. Un om cu balanţa în mînă. E distinsul domn Ferency care cu tristeţe recunoaşte, plin de amărăciune, că gestul făcut de nişte soldaţi simpli cu steagul maghiar e simptomatic pentru sfîrşitul brusc al unui regat ce trăia demult în evul mediu. Şi că românii meritau să intre în Budapesta”.

Evenimentele de pe cele trei fronturi - în Moldova, cu germanii, în Basarabia, cu bolşevicii lui Lenin, Stalin şi Troţki, în Transilvania, cu „grofii cei mari” - au, în roman, o desfăşurare cinematografică: asasinarea prinţului moştenitor Franz Ferdinand la Sarajevo şi declanşarea primului război mondial, disputele din parlamentele ungar şi român, avându-1 drept protagonist pe Brătianu, Împăratul de la Viena, surprins într-un monolog interior care anunţă sfârşitul Imperiului Austro-Ungar - aceasta e moartea unui bicefal -, „molima bolşevică” de dincolo de Prut, cu trupe isterizate de şovinism şi comunism, ţărani-soldaţi care au ridicat opinca, noul blazon, lângă steagul ungar - totul până când, la Alba Iulia, va trece un înger cu aripile desfăcute care „purta chipul lui Mihai Viteazul”.

Epopeea războiului de reîntregire e fixată de prozator atât în evenimentele istorice, cât şi în viziunea celor care au înfăptuit-o prin jertfă, pe fronturile din Est şi Vest: iată o altă „lecţie de istorie” într-un dialog foarte semnificativ dintre un căpitan şi un caporal care vede „dincolo de cozorocul şepcii”: „Noi, camarazi, o să muncim să facem un mausoleu cu toate osemintele celor căzuţi pe câmpurile de luptă. Ar fi bine, don căpitan, să începem cu Cătălina noastră la Târgu-Jiu, să-i facem un monument mare. Da, e bine aşa, dar mai bine este să facem un mausoleu acolo unde au fost bătăliile cele mari, la Mărăşeşti în primul rând, Mărăşti, Oituz. Să nu uite nimeni că am luptat mai ceva ca la Verdun. Păi, da, să trăiţi, dacă noi nu atacam pe nemţi în '16, acolo, în Franţa, era jale mare. Au venitără peste noi zeci de divizii de friţi, ziceau că ne fac una cu pământul. Ne-au atacat hoţeşte şi pe la bulgari şi pe la unguri. Da, a fost greu, am rămas singuri, aliaţii rusnaci au cam ţinut cu nemţii, apoi au fugit la revoluţia lor bolşevică. Nu mai aveam loc de duşmani, dar a venit şi ziua noastră, când am dat cu ei de pământ. I-am luat pe rând, întâi pe domnul Mackensen, apoi pe domnii bolşevici din Basarabia şi la urmă, acum, pe boanghinile de unguri. Don căpitan, eu ţinui socoteală, îi cam băturăm pe toţi vecinii, aulieu, nici unul nu se uită cu ochi buni la noi”.

Lângă documentarist, prozatorul se impune în „Moartea unui bicefal” prin arta portretului, ştiinţa (re)povestirii istoriei, dar şi prin fina structurare a unui plan simbolic care irigă paginile cărţii prin ceea ce aş numi o naraţiune cu avertizori. Astfel, vocea naratorului-martor, prezent în sala Parlamentului ungar, redă panica grofilor în faţa curgerii ineluctabile a istoriei spre surparea imperiului şi pierderea Transilvaniei prin apariţia unui gorgoun şi a liliecilor de noapte, imagini terifiante provenind din orizontul mito-poetic românesc: „În sală s-a auzit fâşâitul unei viespi mari care s-a aşezat pe clanţa uşii. Domnii grofi se uitau hipnotizaţi la acea insectă ce-i privea eu ochi întorşi globular. Cap roşu, aripi metalice. Aceşti oameni purtau în ei un ghem de superstiţii din vremea când mânau caii în fugă prin stepele uscate ale Asiei. Un bâzâit metalic îi scotea din minţi. Un cal muşcat se învineţea pe loc. Necheza cumplit. Grămada de cai o rupea la fugă, ca într-un vârtej. Călăreţii erau călcaţi în picioare, căruţele răsturnate. Spaima o aveau în sânge. Un roi de viespi stârnit în pustă era un dezastru. Şamanii lor le spuneau că aceste insecte, gorgouni sau bondari sunt spirite ale femeilor gravide, ucise în fuga cailor. Se întorc pentru a-şi răzbuna copiii. Nici cu apa clocotită de ordalie nu le poţi ucide. S-a încercat şi noaptea. Nu au mers nici descântecele făcute de cele mai mari cotoroanţe vândute infernului. Când se încerca, veneau știme care sugeau laptele de la iepe. O frică grozavă o aveau şi de liliecii de noapte. Cu aripile lor gumate îi înnebuneau de cap. Doamne, parcă eram în vis. Bunica mea îmi spunea că aceşti lilieci au fost şoareci care au mâncat nafura din altarul bisericii. Sfântul Spiridon, marele făcător de minuni, i-a scos şi i-a făcut pui de diavol cu aripi din piele. I-a trimis să stea în fundul peşterilor. Loc de iad. Doamne, două viziuni care nu se vor întâlni niciodată. Nici în rai, nici în iad. În sală m-a trezit tocmai acea linişte”.

Altădată, „viforul” războiului e anunţat de un cârd de cocori care se aşază, în cercuri, pe imaşul de la marginea unui sat, simbol al românităţii, al românimii, cum îi spunea Grigore Vieru. În sfârşit, iată o scenă de luptă de pe front, „trecută”, prin imaginarul naratorului, în simbolistica luptei dintre un hultan şi un cârd de ciori: „Sus, pe cer, se ducea o luptă disperată. Un avion de-al nostru se lupta singur cu trei avioane inamice. Îl atacau din toate părţile. A simulat că se prăbuşeşte. Cunoştea terenul. Eram cu gândul acasă, pe islazul din faţa pădurii unde un hultan era atacat de un cârd de ciori. La început a evitat atacul lateral. Nu putea scăpa. A trecut printre ele şi a ajuns deasupra. Noi ne-am oprit din joacă. Nu iubeam hultanii, dar era singur. Am început să răcnim la ciori. Nici nu ne luau în seamă. Se repezeau din mai multe părţi. Aveau o tactică. Voiau să-1 urce cât mai sus. Acolo nu mai avea aer. Hultanul a mai urcat ceva. Şi-a dat seama de pericol. Mai sus era moarte. Atunci s-a repezit ca o ghiulea în ciorile de dedesubt. S-au auzit ţipete şi croncănituri ascuţite. Lovitura a fost dată pe neaşteptate. Hultanul a trecut şi s-a dus spre pădure. Acolo avea cuibul cu pui. L-am urmărit cum a trecut ca o săgeată. Noi, copiii, strigam şi adunam pene de ciori din iarbă. Un pădurar înjura şi zicea că al dracului hultan! Din visare m-a trezit un răcnet lung, de ură. Soldaţii zvârleau căştile de război în aer. Un avion german se prăbuşea în flăcări. Din spate mai veneau încă trei avioane inamice. Era încolţit mai rău ca uliul de pe islaz”.

 Asemenea dezvoltări simbolice nu copleşesc textul, nu-l încarcă inutil, ci transferă istoria în orizontul trăirii, faptele din manuale şi arhive în carnea şi sângele omenescului. Moartea unui bicefal este o intreprindere originală, unică în proza noastră de azi.

Sursa foto: www.istorie-pe-scurt.ro