S-a stins un mare pianist şi muzician ieşean

 

 

Prin trecerea la cele veşnice a lui Traian Hudumeac, lumea muzicală a Iaşilor a pierdut unul dintre marii pianişti concertişti şi corepetitori, şi o voce cu o întindere de câteva octave, care a cântat în mai multe coruri, în mod special, în corul „Cantores Amiciţiae”, dirijat din 1976 de maestrul Nicolae Gâscă. Un număr de personalităţi şi colegi, l-am însoţit, în 22 februarie 2018, pe ultimul său drum la slujba de înmormântare săvârşită la Capela cimitirului Eternitatea din Iaşi, unde îşi va dormi somnul veşnic. Spre finalul slujbei, au urmat două evocări care au scos în evidenţă doar câteva din calităţile pe care le-a avut cel decedat: creştin bun, cântăreţ şi darnic. Atât! Traian Hudumeac a fost într-adevăr un om darnic şi un creştin apropiat de biserică şi iubitor de cântarea bisericească, dar acestea sunt parte din însuşirile sufleteşti ale lui. Ar fi fost momentul, însă, să se vorbească despre un pianist autodidact profesionist de excepţie, care oferea talent din talentul său înnăscut şi timp din timpul său, spre a-i introduce pe toţi cei care îi cereau ajutorul în tainele pianului. Şi nu refuza pe nimeni.

Traian Hudumeac a fost un maestru al clapelor albe şi negre, un pianist care improviza şi descifra aproape orice partitură la prima vedere. Apoi, trebuie ştiut că meseria lui de bază a fost aceea de medic veterinar, pianul fiind pasiunea vieţii sale. Pentru nenumăratele ore ca pianist corepetitor şi pentru reprezentaţiile sale pe scenă, în atâtea concerte orchestrale sau corale, lumea muzicală ieşeană ar fi trebuit să se gândească că Traian Hudumeac a meritat, cât a fost în viaţă, o patalama, sau ceva care să-i recunoască şi să-i certifice oficial întreaga muncă de pianist autodidact, după atâta activitate de slujire a Operei Române, Filarmonicii „Gavriil Musicescu” şi a altor instituţii de cultură. I s-a propus de mai multe ori să se înscrie la o instituţie care să-i poată acorda legal un astfel de titlu, dar ştia că valoarea sa nu stă într-o hârtie semnată şi ştampilată. Cunoscând această realiate, cu atât mai mult trebuia făcut acest gest reparatoriu de către cei cu care a slujit cu timp şi fără timp. Cred că ne-am obişnuit să confundăm dărnicia unor semeni cu obligativitea lor de a ne sluji, fără a le oferi prea mult în schimb! În cazul celor cu adevărat valoroşi se practică, de când lumea, acordarea diplomelor „post mortem”, ce-o mai fi însemnând şi asta pentru cel dus dincolo, cu inima frântă de nerecunoştinţa contemporanilor...

N-aş vrea să cred că lumea muzicală este formată din oameni care îşi văd doar de ale lor, cu gândul de a ajunge pe vreun soclu, plasat nu ştiu pe unde, pentru că, în acest caz, nu aş mai vrea să mai recunosc că fac parte din ea. Din fericire, Iaşul are foarte multe personalităţi muzicale de excepţie, care vor repara această scăpare, dar, ca în orice instituţie, sunt şi din cei care se visează statui, încă din viaţă, şi de la o vârstă muzicală fragedă...

Şi pentru că tot vorbim de reparaţii morale, chiar şi „post mortem”, s-ar putea acorda, pentru cel plecat de lângă noi în lumea veşniciei, o diplomă de studii profesioniste şi cea mai înaltă distincţie, cu titlul: „Traian Hudumeac, pianist autodidact profesionist de excepţie şi slujitor al Armoniei. Va fi mai uşor şi conştiinţei noastre şi sufletului său nemuritor! Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii.”

Lect. univ. dr. Costel-Mirel Nechita,

Dirijorul corului Catedralei mitropolitane din Iaşi