Sanctuarul circular de la Sarmizegetusa Regia

 În cultura materială religioasă intră, în primul rând, arhitectura religioasă. Începutul arhitecturii religioase româneşti este legat de judeţul Hunedoara, îndeosebi de Ţara Haţegului, fiindcă aici a existat, din Antichitate, un constant focar de cultură şi spiritualitate. Statul Dac avea capitala la Sarmizegetusa Regia, sit istoric situat actualmente în Satul Grădiştea Muncelului, din judeţul Hunedoara. Sarmizegetusa Regia a fost nu numai centrul politic şi militar al Statului Dac înainte de cucerirea romană, dar şi centrul religios al strămoşilor noştri, dacii.

Sanctuarele de la Sarmizegetusa, incluse, alături de ruinele întregii cetăţi dacice, pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, reprezintă unele dintre cele mai vechi construcţii cu funcţii sacrale de pe teritoriul României.

Cetatea este cea mai mare dintre fortificaţiile dacice descoperite, se află pe vârful unei stânci, la 1200 m înălţime, şi are forma unui hexagon cu laturile inegale. Zidul de la data finalizării construcţiei avea 3 m grosime şi era înalt de circa 4-5 m, înconjurând o suprafaţă de circa 3 ha. În partea de Est era poarta cetăţii, iar în apropierea ei, la circa 100 m, se află sanctuarele, de forme şi mărimi variate. Ele erau situate pe o terasă legată de poarta cetăţii printr-un drum pavat. Dintre ele, şapte sau poate opt sanctuare - fiind distruse de către romani, după înfrângerea lui Decebal, nu s-a putut stabili cu exactitate de către arheologi dacă două dintre ele erau distincte, sau totuşi era unul singur, mai mare - erau patrulatere, iar doua dintre ele erau circulare. Calendarul Circular este printre cele mai importante şi mari sanctuare circulare dacice. Civilii nu locuiau în interiorul cetăţii, ci în afara ei, pe terasele construite în josul muntelui. De aceea, sanctuarele au fost construite în afara cetăţii, pentru ca tot poporul să aibă acces direct la ele.

Istoricul Herodot a lăsat câteva informaţii despre religia strămoşilor noştri. El afirmă ca dacii erau monoteişti, însă istoricii moderni susţin, dimpotrivă, că religia geto-dacilor a fost panteistă, eventual henoteistă, centrată în jurul zeului important Zalmoxis. Printre caracteristicile fundamentale ale acestei religii erau credinţa în Zalmoxis şi în viaţa de după moarte, ritualul iniţierii, utilizarea muzicii în cultul religios. Un ritual de jertfă, acela de a trimite „mesageri” la Zalmoxis, se presupune că se desfăşura în incinta sacră circulară din Sarmizegetusa, după cum urmează: „Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zalmoxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă.” (Herodot, Istoria, Cartea a IV-a)

Din sus-citatul pasaj din Herodot reies clar unele puncte comune multora dintre religiile lumii: ideea de jertfă, care trebuie să fie de calitate, nu rea, pentru a fi bineprimită; ideea de sol, mijlocitor în faţa Divinităţii; rugăciunea, însoţirea jertfei cu doleanţe. O vizită la celebra cetate dacică de la Sarmizegetusa, în inima Statului Dac odinioară atât de înfloritor, puternic şi temut, merită dublată de reflecţia la religia strămoşilor noştri, deloc neglijată sau neglijabilă, în contextul culturii dacice în ansamblul ei.
Maria Mihaela Stan