Șarpele

- În Principatele Unite erau multe mănăstiri închinate Sfântului Munte?

- Erau destule; şi dintre cele mai bogate.

- Și averile acestora aparţineau grecilor de la Muntele Athos, da?

- Bineînţeles. Iar secularizarea hotărâtă de Alexandru Ioan Cuza a însemnat o lovitură năprasnică pentru călugării atoniţi. Mult vor fi postit şi vor fi înălţat aceştia rugăciuni la ceruri pentru pedepsirea domnitorului român.

- E o ipoteză de luat în seamă, de vreme ce Cuza şi-a pierdut în scurt timp tronul, s-a îmbolnăvit şi a murit la o vârstă când nimeni nu se aştepta.

- Cam aşa stau lucrurile. şi ar mai trebui să menţionăm că şi marii moşieri i-au devenit duşmani de moarte, din momentul în care acesta, trecând peste piedicile puse de parlament, a înfăptuit reforma agrară.

- Aşa este, însă „domnul Unirii” era un om ferm, un colonel, care nu şi-a permis să încalce jurământul de credinţă faţă de ţară. Să nu uităm că aparţine ca ideologie generaţiei patruzecioptiste, adică acelei pleiade de tineri fii de latifundiari sau ei înşişi moşieri, care, fapt nemaiîntâlnit în istoria noastră modernă, se ridică împotriva privilegiilor feudale, deci împotriva propriilor lor interese, formulând între cele douăzeci şi două de puncte ale Proclamaţiei de la Islaz „emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor”.

- Și „secularizarea averilor mănăstireşti”.

- Exact. Să ştii însă, bunicule, că nu toţi moşierii au fost ostili primei împroprietăriri a ţăranilor. În deceniile de după Reforma din 1864, urmaşii domnitorului Mihail Sturza, fiul şi nepoţii acestuia, deşi rămaşi fără o parte din pământurile de calitate superioară ce se întindeau pe valea Siretului şi în lunca Moldovei, începând de pe lângă Roman şi, respectiv, de la Hanu-Ancuţei şi până departe spre Suceava, au păstrat relaţii bune cu ţăranii împroprietăriţi. Chiar i-au sprijinit, prin intermediul Băncii agricole, să-şi cumpere pluguri germane, ajunse şi în România în timpul domniei lui Carol I.

- La rândul lor, foştii clăcaşi rezonau la apelul Sturzenilor, ajutând la aratul şi însămânţatul acelor moşii care nu le fuseseră expropriate.

În fiecare primăvară, într-o săptămână-două după Sfântul Gheorghe, sătenii terminau de însămânţat propriile ogoare, inclusiv cele cu porumb. Boierii cultivau un soi de porumb „hăngesc” ori „dintele calului”, pe care îl semănau mai târziu, pentru că se cocea mai repede. Cu astfel de soiuri obţineau producţii mai mari, pentru export, dar era un porumb furajer. Pe la mijlocul lunii mai, veneau dragomanii pe la porţile sătenilor care aveau vite de muncă şi îi rugau din partea lui Sturza, să vină la o clacă de arat. A doua zi, zeci şi sute de pluguri de prin satele noastre brăzdau moşiile în vederea însămânţării.

- Mi-a povestit străbunelul o întâmplare care m-a cam speriat şi n-am putut s-o uit niciodată. Era vorba despre un şarpe uriaş.

- Da, eu eram elev în ultima clasă de liceu. După vacanţa Paştelui, m-am întors la şcoală, dar am aflat ulterior de la părinţi, despre acel caz înspăimântător, de care ai pomenit. De fapt, tata, care a fost acolo, mi-a relatat prin ce necaz neaşteptat au trecut oamenii. Dacă eu aveam pe atunci aproape douăzeci de ani, el avea vreo patruzeci şi cinci. Era privit ca un bun gospodar, cinstit, serios, dar nu ursuz, îi plăcea gluma, dar nu o cultiva; avea prieteni de nădejde, nu numai în satul nostru, ci şi prin altele din jur. Avea car cu boi puternici şi vara, când era solicitat, pleca la cărăuşe, că se câştiga bine.

- Ce transporta, bunicule?

- Material lemnos; un convoi de zece-cincisprezece săteni cu boi tari şi care rezistente plecau la pădurile Mănăstirii Neamţului şi încărcau fiecare de la gaterele de acolo câte patru-cinci metri cubi de scânduri, pe care le duceau la Iaşi ori chiar mai departe, pe malul Prutului, la moşierul Roznovanu, care avea o adevărată pasiune e a tot construi noi şi noi acareturi; ba mai înfiinţase şi un depozit de cherestea, chiar la Stânca Roznovanului, pentru sătenii din zonă.

- Și cum aveau chirigiii aceia, între care şi străbunicu, atâta calm, atâta răbdare, să parcurgă aşa nişte distanţe în pasul boilor?

- Cum îţi spuneam, un astfel de transport era foarte bine remunerat, dar dura două săptămâni; era, într-adevăr, şi o dovadă de echilibru sufletesc, de acel calm greu de înţeles în zilele noastre... La întoarcere, se opreau pe Inaţ, podişul înalt de deasupra satului nostru, de pe care se vede Ceahlăul ca din palmă; dejugau boii şi-i hrăneau cu nutreţ din ogoarele proprii, făceau mămăligă, mâncau, trăgeau un pui de somn şi apoi coborau la casele lor.

- Pare azi inutil şi chiar absurd să faci un astfel de popas când mai ai doar un kilometru-doi până în sat.

- Greu de înţeles. Însă la nedumerirea mea, tata îmi răspundea că „aşa era regula, aşa era obiceiul”. „Și de unde această regulă?” – mă înverşunam eu. „Poate că oamenii s-ar fi gândit cândva că nu se ştie ce s-o fi mai întâmplat între timp şi că-i mai bine să ajungă acasă odihniţi şi sătui”.

- Răspunsul nu-i lipsit de o logică ancestrală, dovedind înţelepciunea bătrânilor...

Și în legătură cu şarpele acela atât de periculos?

Va urma...

Constantin Partin