Sindromul coliviei

Din papirosfera în care a crescut la Biblioteca din Piatra Neamţ şi, deopotrivă, în aceea pe care a construit-o – în monografii despre G.T. Kirileanu, în diverse evocări şi povestiri, dar şi în ediţii din acelaşi G.T. Kirileanu, apoi, Traian Cicoare, Gheorghe Iacomi -, Constantin Bostan nu transferă nimic în volumul debutului târziu în poezie, „De dragoste şi de beton” (Editura Junimea, 2015); Dumitru Radu Popescu spunea despre Arghezi, într-un admirabil eseu, „Motociclistul valah”, din cartea recent tipărită, „Corul morilor de vânt”, că putem vorbi, în cazul său, de cel puţin două gândiri paralele.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre Constantin Bostan: una proiectează cercetarea de arhive şi constituirea unui fond unic „G.T. Kirileanu”, cealaltă explorează „preaplinul născut din himere”. Altfel, care va fi fiind distanţa sau, poate, apropierea între un „amant al cărţilor, hârţogar retras în arhive” şi un „poet sub acoperire”, cum, inspirat, îi spune Adrian Dinu Rachieru? Regăsindu-se, probabil, în tonul baladesc al unui nou truver din acest remarcabil poem care deschide cartea: „Cândva/ (cât de tânăr puteam fi pe atunci, signorita!),/ purtat de endemici fiori,/ am pornit să te aflu prin lume/ deşi nu ştiam/ nici cum îţi este croită făptura,/ nici cât de tandru ţi se revarsă privirea/ şi nici dacă au parfum de gutui/ sânii tăi.../ Fireşte,/ eram şi destul de bezmetic,/ aşa că m-am pierdut de îndată/ în torentul de iluzii, de coapse şi-alinturi,/ înotând tot mai greu/ prin mareea de spasme/ a iubirilor de o lună, de o zi sau de-o noapte...” („Cândva...”).

Vârsta debutului în poezie nu e un subiect important, fie şi din cauza aproximărilor de tot felul (Rimbaud a fost poet la optsprezece ani, Arghezi, la patruzeci şi şapte etc.), fie, mai ales, dacă ţinem seama de spusa lui Lucian Raicu: „La originea scrisului se află un şoc, mai exact spus: o ruptură..., o mirare, o surprindere, o cutremurare”. Cutremurarea lui Constantin Bostan e pendularea, într-o textură neoromantică, între idealitatea unor spaţii exotice, în vis şi realitatea (re)căderii în cotidianul asfaltat, mocirlos, cu plumbul speranţelor în „scârna vieţii fără crez”, în blocul P+10: „În fiece zi,/ dar şi noaptea, târziu,/ urc de şapte ori/ câte şaişpe trepte/ (fără a mai socoti şi intrarea)/ spre fâşia de beton şi parchet laminat/ care, înspre capătul unicei scări/ dintr-un bloc «P+10» /cinic străpuns de un lift aleatoriu,/ m-aşteaptă statornic,/ în intravilan,/ cu dormitor, bucătărie, baie,/ sufragerie şi hol,/ başca un balcon închis cu glasvand -/ toate riguros însumate în cei/ cincizeci şi opt de metri pătraţi/ ai unei semeţe cochilii/ de beton./ În fiece zi,/ dar mai ales dimineaţa,/ privesc cerul de care,/ aritmetic,/ sunt mai aproape decît toţi muritorii/ peste care întâmplător/ şi, desigur, vremelnic,/ am fost cocoţat;/ şovăitor,/ calc pe betonul bine ascuns/ sub parchet şi mochete/ (ca să-mi hrănească iluzia de «acasă»),/ trăind fiorii/ unei frunze purtate de vânt/ sub geamătul brumei./ Într-un târziu,/ îmi caut mecanic papucii,/ întrebându-mă inutil/ şi, poate, dramatic:/ unde vor fi rămas, oare,/ rădăcinile mele?” („Desculţ”): dormitor, bucătărie, baie, sufragerie, hol, balcon închis cu glasvand - aceasta este colivia lui Constantin Bostan, turnul său de veghe în lanul de bitum, cum îi spune în poemul Iadul şi raiul. Viaţa la bloc a fost una dintre temele majore ale literaturii optzeciştilor, mai ales, ale „nucleului textualist”, radical, constituit, la începutul anilor '80, la cenaclurile bucureştene conduse de Nicolae Manolescu (poezie) şi Ovid S. Crohmălniceanu (proză). Comună viziunii optzeciştilor şi aceleia din „De dragoste şi de beton” este imaginea expresionistă a oraşului vid unde fiinţa interioară se năruie în fiecare zi; pe „tigaia de beton” a oraşului, mereu încinsă, visând, între fagurii amorfi din „natura moartă” cu ciment şi nisip, la „stridia izbăvitoare”, fiinţa are orizontul blocat, se zbate zadarnic, cu pleoapele încremenite în bitum, pe limanul acelui vis uitat, frînt, care „îşi execută la domiciliu/ condamnarea pe viaţă”, cum se spune în Beton-tango, într-o atmosferă bacoviană. (Va urma)