Tolstoi, urmărit de paparazzi

 Călătoria cu un vagon de clasa a treia, în timpul căreia Tolstoi contractează pneumonia ce-i va fi fatală, se încheie în gara Astapovo, o localitate al cărei nume fusese până acum unul dintre multele toponime fără o semnificaţie deosebită de pe întinsul nesfârşit al Rusiei. E drept, Astapovo era atunci, probabil mai este şi astăzi, ditamai nodul de cale ferată, un fel de Mărăşeştii noştri de dinaintea faimoasei bătălii care a i-a transformat numele în renume. Astapovo devine celebru, la propriu vorbind, peste noapte, căci aici ajunge şi moare, după 10 zile de fugă, la 7 noiembrie 1910, Tolstoi.

Mulţi paparazzi ai vremii îi luaseră urma, un gazetar de la „Russkoe slovo” reuşise chiar să se urce în trenul în care se aflau Tolstoi şi cel ce i-a fost alături în fiecare clipă, doctorul Makoviţki, dar mai important e că, după ce îi descoperă traseul, aleargă după el, disperată, apăsată de un acut sentiment de culpabilitate, Sofia Andreevna, pe care fuga soţului o aruncase într-o gravă criză suicidară. Gândul lui Lev Nikolaevici era că dispariţia sa va rămâne neobservată, fiindcă, nu-i aşa: „Legenda lui există de sine stătătoare, iar el este de sine stătător. Şi nu are importanţă cine a fost înainte: ţar al Rusiei, vestit făcător de minuni sau mare scriitor”. E limpede că s-a lăsat condus de o iluzie care s-a destrămat cu o rapiditate ce i-ar putea face invidioşi şi pe cei mai experimentaţi vânători de evenimente senzaţionale din draga noastră epocă informaţională.

Oricum, legenda lui Tolstoi, fiind nu într-atât „de sine stătătoare”, cât mai ales, atunci, ca şi acum, vie, fascinantă, este totodată izvor nesecat de alte legende. O atestă o dată în plus cartea lui Pavel Basinski, „Fuga din rai”, o carte grea, la propriu şi la figurat, şi devenită best-seller, ci îmi prilejuieşte acest miniserial. Scrisă cu o pană de veritabil prozator şi bazată pe o vastă documentaţie, „Fuga din rai” (titlu literalmente memorabil, unul dintre cele ce singure repovestesc o lume!) nu este şi nici nu putea să fie, având în vedere şi calităţile de critic literar şi comparatist ale autorului, numai o biografie a omului, ci şi una a operei. Deşi o pasionantă naraţiune non-fiction, din ea nu lipseşte totuşi ficţiunea bine temperată, dar stimulată irepresibil de misterul unei personalităţi dintre cele rarisime care legitimează la cel mai înalt nivel specia umană.

Apoi, ficţiunea este motivată de existenţa unor spaţii neacoperite de mărturii. Fatalmente, de oricât de multe documente şi mărturii ar dispune – iar în cazul lui Tolstoi şi al numeroasei şi conflictualei sale familii ele sunt prodigioase şi dintr-o multitudine de surse: multe jurnale, bogate fonduri epistolare, scrieri ale lui Tolstoi însuşi, precum „Spovedania” sau cele privind Biserica, ce i-au adus excomunicarea asupra căreia nu s-a mai revenit niciodată, nici măcar la centenarul morţii, când unul dintre urmaşii direcţi a depus un emoţionant memoriu la Patriarhia Rusiei, „Însemnările despre trecut” ale fiului cel mare al scriitorului, Serghei Lvovici, relatările primului biograf al marelui romancier P. I. Biriukov, care l-a cunoscut bine şi l-a chestionat direct pe eroul cărţii sale publicată în 1906, biografia lui N. N. Gusev etc. – tot rămân spaţii goale care trebuie umplute. Ceea ce şi face Pavel Basinski, cu spirit critic, cu imaginaţie şi cu fină intuiţie psihologică, într-un mod remarcabil de relevant şi convingător. În astfel de cazuri, mai mult decât cercetătorul, criticul comparatist şi eseistul, intră în joc scriitorul epic. Un suflu de epopee ridică temperatura acestei cărţi care se citeşte ca un roman cu mai multe planuri narative şi cu mai mulţi naratori convocaţi de biograf.

Sunt evocate, reanimate lumea mică de la Iasnaia Poliana, lumea mare a Rusiei acelei epoci şi mai ales cea creată de artistul-demiurg Lev Nikolaevici Tolstoi. Figuri, scene, idei, evenimente din viaţa reală au trecut în opera sa şi s-au întors din operă în viaţa reală, notează criticul, într-un sistem al vaselor comunicante „fără o delimitare strictă a sferelor”. Tostoi, mai observă Basinski, a contopit arta şi viaţa. Nataşa Rostova este zburdalnica Taniecika, sora mai mică a Soniei. Serghei Nikolaevici, fratele mai mare al scriitorului, este modelul lui Andrei, fiul prinţului Bolkonski. Prinţesa Maria Bolkonskaia o întruchipează pe mama lui Tolstoi, idealizată de fiul care a cunoscut-o aproape numai din amintiri. Şi exemplele ar putea continua pe pagini întregi. Definitoriu din acest punct de vedere este şi faptul că însăşi povestea de dragoste a romancierului şi a soţiei sale care, constată criticul – „a trecut în romanul Anna Karenina «fără eforturi de redactare»”, căsătoria lui Levin cu Kitt „semănând în cele mai mici detalii cu ce s-a întâmplat între Tolstoi şi Soniecika în viaţa reală”.

Cât priveşte tema centrală a cărţii lui Pavel Bacinski, care se citeşte ca un roman-frescă, e de reţinut că viaţa lui Tolstoi a fost, aşa-zicând, punctată de multe fugi. Ultima, care s-a sfârşit în gara Astapovo, conferă destinului scriitorului considerat a fi cel mai mare romancier al tuturor timpurilor (a reieşit şi dintr-o relativ recentă anchetă a revistei Newsweek, la care au răspuns o sută de personalităţi de seamă de pe toate continentele, „Război şi pace” clasându-se net pe primul loc) o profundă şi tulburătoare dimensiune tragică.

Sursa foto: wikimedia.org