Un minut cât o eternitate

S-au împlinit 135 de ani de la moartea lui Dostoievski. În noiembrie vor fi trecut 195 de la naşterea sa. Revăd însemnările pe care mi le-am făcut citind biografia „Titanul–viaţa lui Dostoievski” a lui L. Grossman, o carte în care, cum era şi firesc, este evocată şi epoca marelui scriitor, atmosfera de unică emulaţie pe care a cunoscut-o viaţa literară şi artistică din Rusia secolului al XIX-lea. Păstrând proporţiile, s-ar putea spune că există unele similitudini cu ceea ce s-a petrecut în cultura românească a aceluiaşi secol. Celor doi poli de acolo – Sankt Peterburg şi Moscova – corespunzându-le la noi Iaşul şi Bucureştiul. Chiar dacă am crede că marii creatori, marii scriitori, precum cei pomeniţi, sunt nişte trimişi, nişte programaţi din alte sfere, tot nu am putea să facem abstracţie de locul şi veacul în care ei s-au născut, s-au format şi au scris, de climatul politic, social, moral şi, fireşte, cultural al epocii în care ei au evoluat, asumându-şi destinul ce le-a fost hărăzit. „O, Sonecika! – îi scria Dostoievski nepoatei sale când era deja celebru. Dacă ai şti cât de greu e să fii scriitor, adică să suporţi această ursită!” Iar un român, şi el genial, G. Călinescu, parcă îi răspunde, confirmând: „Căci talent înseamnă suferinţă”. Şi cum să nu fie greu, cum se confesează Dostoievski, când rescrii de opt ori „Idiotul”, când arzi întreg manuscrisul romanului „Crimă şi pedeapsă” şi scrii un altul cu aceeaşi temă (obsedanta temă de care era chinuit şi Marin Preda) şi cu acelaşi titlu, când anulezi 15 coli din „Demonii” şi o iei de la capăt, cu primul cuvânt?! Dar nu stau oare la originea acestui efort, cu adevărat titanic, un moment şi un fapt pe care Dostoievski le-a purtat totdeauna în suflet şi le-a repovestit aproape religios în Jurnal?! Este momentul de neuitat când N. A. Nekrasov izbucneşte în plâns la lectura manuscrisului nuvelei „Oameni sărmani”, al cărei autor, un ilustru necunoscut, tocmai obţinuse titlul de inginer. Entuziasmat, tulburat, Nekrasov n-a ezitat să-l înfăţişeze imediat pe tânărul Fiodor Mihailovici Dostoievski ca pe un adevărat trofeu severului, „înfiorătorului” Belinski, instanţă critică supremă a vremii, un fel de Maiorescu sau poate mai degrabă un Ibrăileanu rus. Fără să ezite, el îi va da sentinţa pe un ton mesianic: „…preţuieşte-ţi darul, rămâne-i fidel şi vei fi un mare scriitor!...”.

L. Grossman povesteşte că, în aprilie 1874, Nekrasov îi solicita lui Dostoievski pentru anul ce urma un roman spre a-l publica, în foileton, în „Otecestvennîie zapisk”. Scriitorul nu le poate promite însă nimic lui Nekrasov şi prietenilor săi care editau amintita revistă, fiindcă se simţea obligat faţă de cei de la „Russki vestnik”, cu care mai colaborase, şi înţelegea să le fie loial. În paginile fostului „organ liberal” cu care, de altfel, polemizase, lui Dostoievski îi apăruseră, în foileton, „Crimă şi pedeapsă” şi „Idiotul”. Încât, doar în cazul în care revista moscovită nu ar fi avut nevoie de un manuscris inedit al său, ar fi putut onora cererea lui Nekrasov. Pentru a afla cum stau lucrurile, se deplasează de la Petersburg la Moscova. Cei de la „Russki vestnik” îi spun că au „material” pentru anul 1875 şi anume, nici mai mult, nici mai puţin, decât romanul lui Tolstoi „Anna Karenina”, despre care Dostoievski va spune că „nicăieri în Europa nu există un roman ca acesta”. Timpul avea să-i confirme pe deplin opinia, pe care, apreciază Ion Ianoşi, „nu ar fi cutezat s-o exprime mulţi ruşi şi la care confraţii occidentali aveau să ajungă mult mai târziu”.

Întors la Petersburg, dezlegat de obligaţie, Dostoievski îi oferă lui Nekrasov manuscrisul romanului „Adolescentul” (cu subtitlul „Însemnările unui tânăr”). Va fi publicat în „Otecestvennîie zapisk” începând chiar cu primul număr pe 1876 al revistei. Ce competiţie! Se aflau aşa-zicând „în cursă”, cu termenul lui Grossman, doi titani, poate cei mai mari prozatori din toate timpurile, care scriau în aceeaşi binecuvântată limbă, aveau sub ochi aceeaşi complexă, nu o dată terifiantă, realitate a Rusiei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, dar şi conştiinţa forţei ce venea din adâncurile culturii unui mare popor. „Crede cu entuziasm în poporul rus” – va scrie Herzen despre Dostoievski. Aşa cum credea şi Tolstoi. Ei se raportează unul la celălalt, se stimulează reciproc, deşi nu s-au aflat niciodată faţă în faţă. După apariţia celor cinci volume din „Război şi pace”, roman considerat de critici ca fiind „ceva nemaiauzit: o epopee în formele contemporane ale artei”, Dostoievski îi comunică lui Strahov că are intenţia de a scrie şi el o epopee, precizând: „întregul concept va necesita un mare volum, cel puţin ca cel al romanului lui Tolstoi”. Titanul de la Iasnaia Poliana constituia pentru el, dacă nu chiar un model, cu siguranţă un reper catalizator la care se raporta. În „Amintiri din Casa Morţilor”, dacă ar fi să luăm un singur exemplu, Dostoievski crease – cum observase deja Herzen – fresce „à la Buonarroti”. De reţinut că Dostoievski a atras atenţia în repetate rânduri că nu a inventat nimic, totul s-a petrecut mai întâi în cea mai concretă realitate a uriaşei sale patrii.

Privesc din nou, stimulat de relectura biografiei la care m-am referit – o carte riguros documentată, bine scrisă şi tradusă, din păcate şi cu unele clişee de limbaj ale criticii sociologiste - portretul lui Dostoievski realizat de V.G. Perov, la rugămintea lui P.M. Tretiakov, fondatorul faimoasei galerii de artă din Moscova, ce-i poartă numele. Era primăvara anului 1872. Anna Grigorievna Dostoievskaia povesteşte în memoriile sale că înainte de a trece la lucru, pictorul i-a vizitat în fiecare zi, timp de o săptămână, spre a-şi observa personajul în diverse momente şi ipostaze pentru a-i surprinde expresia cea mai definitorie. Celebrul portret al lui Dostoievski ieşit de sub penelul lui Perov este o capodoperă a genului. Anna Grigorievna însăşi, cunoscătoare ca nimeni altcineva a personalităţii soţului său şi, totodată, intelectual cu un larg orizont cultural şi un gust estetic rafinat, avea să scrie că Perov „a prins în portret un minut de creaţie al lui Dostoievski”. Un minut cât o eternitate!...