Un misionar fortuit

Vasile Turcu era un om lipsit total de o bună educaţie şi din acest motiv latura animalică, înclinată spre cruzime, prima în structura lui mentală.
La prima vedere însă, mai ales dacă nu prea deschidea gura, părea un om normal şi înşelătoarea sa fizionomie atrăgea, dacă nu simpatia, măcar indiferenţa. Omul acesta nu consuma alcool, lucru cam rar întâlnit la români, în schimb fuma ca un turc ce era şi prefera să stea în vizuina lui, adică nu căuta companie de nici un fel.

Vizuina lui Vasile şi a consoartei sale, Ecaterina, era la un kilometru şi ceva de satul Gheboaia, chiar la poalele pădurii, după un deal care o ascundea total de ochii lumii.
Îşi găsise perechea, o femeie bărbat, tăcută tare şi mai ales urâtă foc, într-o cocioabă uitată de lume prin huceagurile de cacadâri, greu de penetrat, de partea cealaltă a pădurii. Ecaterina era muncitoare şi tolerantă, încasa stoic şi silenţios bătăi meşteşugite, cu sfori groase şi muiate în apă. Erau ţinute la îndemână pentru cazul unor urgenţe, evident, neplanificate. Mai avea Turcul ăsta şi un dulău mare, pe care îl chema Hector, care încasa şi el cu stoicism şuturile surpriză.

Familia Turcu nu era vizitată de oameni. Era vizitată însă de tot felul de lighioane care, adesea, se prindeau în capcane meşteşugite de Turcu.
Invariabil, Ecaterina participa la uciderea jivinei şi ochii ei străluceau sălbatic, reflectând o plăcere, nefirească de obicei la femei. Vasile îşi aprindea o ţigară şi savura adesea scena sângeroasă şi cu disperate răgete, scoase la apropierea morţii, executată cu sadism, de consoarta sa.

Vântul reuşea uneori să ducă peste deal, spre sat, agonia morţii. Oamenii îşi făceau cruce şi tremurau, mai ales de spaima răspândită de poveştile cu grozăviile de acolo, de la poala pădurii.
Cei doi soţi se entuziasmau la loviturile mai reuşite, aplicate lighioanei fără noroc, de regulă mistreţi.
La scenele de ucidere a lighioanelor, dacă un soţ era angajat în această misiune, celălalt făcea galerie.
- Aşa, aşa, dă-i în sfârlă, ah, ce l-ai trăsnit...
Când treaba era terminată, Vasile începea să cânte şi, invariabil, cânta acelaşi cântec.
- Ecaterina, vede-te-aş moartă cu dricu-n poartă, cu cai mascaţi...

Erau momentele de tandreţe supremă, pe care le trăiau acolo în pustietate cei doi soţi. Cântecul era urmat de un ciudat obicei, care s-ar fi dorit şi el un moment de tandreţe. Turcul îi aplica un pumn prietenesc, drept în cap Ecaterinei, care pumn ar fi putut omorî şi un taur, dar nu şi pe Ecaterina. Aceasta râdea tâmp şi se oferea să mai încaseze încă un pumn, dar Vasile se mulţumea cu atât.
Porcii mistreţi erau socotiţi de cei doi soţi ca fiind trimişi ai lui Dumnezeu şi, surprinzător, Domnul le trimitea astfel de daruri destul de des. Pădurarii nu riscau un conflict cu Turcu. Ei erau adesea la braconaj şi lui Vasile nu-i scăpa nimic. În plus, cei doi sălbatici mai aveau şi faima de mâncători de copii, deoarece un copil n-a mai fost găsit acu cinci ani, când plecase de acasă. O fabulaţie, evident. Cei doi aveau şi o icoană în casă, ce-i drept cam prea afumată şi se închinau Domnului cu mare credinţă.

Eu făceam un studiu de astroclimat în zona pădurii Gheboaia şi m-am instalat în cabana pădurarului, chiar la marginea pădurii. Pe lângă cabană am instalat o mulţime de unelte. Lunete, binocluri, aparate de măsurare continuă a tuturor parametrilor atmosferei şi alte drăcovenii care împânzeau locul.
După vreo două zile, simt că o jivină mă urmăreşte din huceaguri. Îndrept luneta spre lighioană şi cercetez atent. Era un om, îi fac semn să se apropie şi acesta o rupe la fugă. Scena se repetă şi reuşesc să-l ademenesc, îl fac să se apropie, să iasă din tufiş. Tremura de spaimă, dar tot s-a apropiat. Fixez turla bisericii din zare şi-l invit să vadă. Se freacă la ochi. Pe turlă era un tinichigiu la lucru. Se uită fără lunetă, se freacă la ochi, râde tâmp şi tremură.

Îndrept luneta spre casa lui şi în curte o vede clar pe Ecaterina. Este speriat şi mereu se freacă la ochi.
- Se pot vedea şi stelele şi luna, dacă vii noaptea. Ziua nu se văd, îl informez amical.
- De ce?
- Aşa îi socoteala lunetei, spun ca să evit explicaţiile.

Omul îşi face cruce. Îi explic şi rostul altor aparate şi îi mai spun cam ce vrem să facem pe acolo. Face eforturi să devină îndrăzneţ.
- Mă primiţi şi diseară?
- Sigur că te primesc.

Turcu cercetează atent aparatele şi se apleacă să vadă mai bine. Este fascinat de peniţele care lasă urme de cerneală pe un tambur, care se învârte singur.
- Al naibii, se învârte singur, remarcă bucuros.
- Da, este cam ca şi ceasul...Îl întorc o dată pe săptămână.
Vasile a început să vină tot mai des la mine şi uneori venea şi de câte trei-patru ori pe zi. De fiecare dată venea încărcat cu mâncare. După un timp îndrăzneşte:
- Pot s-o aduc şi pe Ecaterina cu mine?
- Sigur că da. Vreau să-i mulţumesc pentru bunătăţile pe care mi le trimite.

Soţii Turcu au venit amândoi şi s-au apucat să mă ajute la treabă. Erau atenţi cu aparatele, schimbau hârtia, întorceau arcurile, reglau cerneala, citeau direcţia şi viteza vântului. Nu se mai săturau să folosească luneta şi binoclurile.
Le-am vorbit despre astronomie, despre Balzac, Sadoveanu, Eminescu. Le-am povestit „Baltagul”. Amândoi au plâns, la fel au făcut când am citit „Meşterul Manole”. Nu mai plecau acasă şi trebuia să-i trimit cu răţoieli.

Am trecut la cele sfinte şi le-am explicat ce şi cum. Oamenii aceştia fugeau un pic acasă şi reveneau, strigând de la poartă:
- Ne primiţi?
- Veniţi, voi mai reglaţi aparatele şi eu mai dorm un pic...
La plecare mea au plâns, deşi le-am spus că revin după două luni.
- Doua luni...se tânguiau ei, ni se pare că-i enorm de mult.

M-au condus la autobuz. Ecaterina, când urcam pe scară îmi şopteşte la ureche:
- Vasile nu mă mai bate şi ne rugăm la Dumnezeu în fiecare zi. Dumnezeu să vă ajute să faceţi ce doriţi.
Îl întreb pe Vasile:
- Este adevărat?
Acesta dă afirmativ din cap şi izbucneşte în plâns.

Galata, 31 august 2014