Un om mare

În jurul satului Ghireni, pe vastele întinderi agricole care hrăneau cele 350 de suflete ale satului, pe unde se ascunsese o sărăcie lucie, nu erau decât vreo 10-12 fântâni, aproape deloc îngrijite. Oamenii care lucrau la câmp în timpul arşiţelor verii îşi ostoiau setea cu mare efort, trebuiau să parcurgă şi câte 1-2 km, sau chiar mai mult, până la cea mai apropiată fântână. Chiar dacă la plecarea de acasă mai umpleau câte o oală cu apă şi o luau cu ei, arşiţa lunii cuptor o făcea repede nebăubilă. Pe lîngă căldură, oala mai acumula, oricât de bine ar fi fost acoperită, o mulţime de gângănii înecate.

Părinţii trimiteau de regulă copiii foarte mici cu cârlanii pe câmp la păscut şi nici prin cap nu le trecea că şi prichindeii beau apă şi încă des de tot pe căldurile acelea infernale. Bieţii copii, când setea era insuportabilă, luau drumul spre casă. Înainte însă de potolirea setei erau chelfăniţi bine că au lăsat cârlanii singuri. Chelfăneala era şi mai straşnică dacă venea acasă însoţit şi de cârlani.
Un copil, de regulă cam de şase anişori, avea de înfruntat o mulţime de necazuri care se terminau aproape invariabil cu o chelfăneală. Corvezile lor produceau multe suferinţe micuţilor omuleţi. Căldura infernală care te lovea drept în cap, scăparea cârlanilor în ogorul altuia, setea cumplită, singurătatea, teama de ploi de tip potop, trăsnete şi fulgere, lupii care mişunau prin huceagurile de la Zgârâieta (zvonuri) de lângă pădure, ţigani care furau copii, toate erau prezente şi mişunau înspăimântător în mintea singuratecului copil. Dintre toate însă cel mai mare chin îl provoca setea.

Gheorghiţă, un băieţel de vreo şase anişori, păştea cârlanii şi privea luciul apei din fântâna de la via lui David, situată la marginea drumului spre satul Cotul Miculinţi, pe malul Prutului. Apa era cam la 6-7 m de la privitor şi pe ea pluteau fel de fel de mizerii. Vrăbiile îşi făcuseră cuiburi în fântână şi găinaţul lor era pe toate pietrele, pui de vrabie, care îşi luau zborul când nu trebuia, erau înecaţi şi pluteau dizgraţios. Dar nu conta, apa lucea seducător pentru copil şi buzele sale se uscau şi mai abitir. Era apă, dar nu era cum s-o scoţi de acolo. Micuţul privea apa şi mintea sa făcea un efort enorm ca să găsească o soluţie. Polenul de prin ogoare se lipea de pielea sa transpirată şi mâncărimi straşnice îl chinuiau.
Georghiţă a intrat în ogorul lui Ion Alistar, un harpagon fioros, alege un bostan mai mare şi îl rupe. Cu briceagul său în formă de peşte taie un capac, scoate tot din interior şi mai face doua găurele. Era un soi de găletuşă. Din acelaşi ogor mai smulge câţiva haldani, îi jupoaie şi din acele fâşii înnoadă o sfoară lungă. Îi trecuse şi setea de captivat ce era cu opera lui. Merge la fântână şi după câteva încercări reuşeşte să scoată apă. Bea pe săturate, apă rece, limpede, cu ceva mizerii pe care le scoate afară mai întâi. Viaţa era frumoasă. Un soi de satisfacţie deplină îl gâdilă plăcut la lingurică. Numai că fericirea este scurtă şi din porumb iese balaurul de Ion Alistar.
- Furi, mă? Tu-ţi aşa şi pe dincolo de hoţ!
- Nene, îmi era sete şi muream...
- Şi ai băut bostani şi haldani, mă?
- Nu, nene, am făcut o găletuşă...
Alistar sare ca fript, ca şi cum ar fi primit o ghioagă în cap.
- Ce bâigui mă, drace împieliţat?
- Ca să beau apă... Numai un bostan şi câţiva haldani.
- Ce să faci, mă, cu ei?
- Muream de sete... Am băut apă.
- Unde sunt, mă, drăcoveniile astea? Adă-le încoace!
Copilul aleargă şi scoate totul de sub o căpiţă de fân. Uluit, harpagonul încearcă aparatura. Scoate apă şi o bea cu lăcomie, oftează zgomotos şi mai scoate o găletuşă şi o bea lacom şi pe aceasta. Priveşte băieţelul şi îl întreabă:
- Bre tu ai făcut chestia asta aşa, din capul tău?
- Da, nene. Nu mai puteam de sete, muream.
- Măi al dracului chestie...
- Dar n-am vrut să fur...
- Lasă bre chestia cu furatul. Eu de şase ani sufeream de sete cumplit pe aici şi al naibii dacă m-am gândit la... O să fac şi un capac şi o să curăţ şi fântâna.
Şi pui şi o găletuşă adevărată.
- Nu, bre. O fură imediat. Dar noi doi cu bostanul... Al naibii chestie.
Alistar spunea tuturor că Gheorghiţă ăsta, dom’le este un geniu. O să ajungă un om mare.
Să mor de sete...ca prostul...atâţia ani...murmura în surdină.
Chiar că a avut dreptate şi Gheorghiţă a devenit cineva. Are stupi, altoieşte pomi fructiferi, are vie, hidrofor, WC în casă şi repară orice. Repară televizoare, telefoane mobile, maşini străine şi cam tot ce se strică. Are el doar şapte clase, dar ce clase, dom’le!
Cum să nu se priceapă dacă citeşte tot timpul, explică o gospodină mai cultă.

14 iulie 2014, Galata