Viața bate filmul

„Lacrimile de păcat” (Editura PIM, 2015) nu e un roman și nici o nuvelă mai amplă pentru că îi lipsește pactul ficțional; cartea lui Corneliu Carp este o lungă povestire a unui narator și a mai multor martori despre un fapt de viață din imediata noastră (i)realitate, narațiunea desfășurându-se în mărturisirea, în fluxul memoriei protagoniștilor și în complexul lor afectiv: autorul însuși, ândemnat de cei din jur să scrie „povestea aia cu Silviu” e „cuprins de sentimentele de milă, întristare, groază și confuzie” la amintirea faptelor unei povestiri din categoria „viața bate filmul”. Prevenitor, autorul se înconjoară cu martori și naratori creditabili; primul dintre aceștia e Rudi Trandafir care îl introduce în istoria și, apoi, în viața demolată, în coșmarul familiei Iosipescu: Dora, medic cu bun renume la un spital din Iași și Ianoș Iosipescu, jurist, „adevărat maestru și un titan în sălile de judecată ale Curții de Apel” au un băiat, Silviu, „cam zvăpăiat”, afectat, însă, de o gravă boală psihică: totul se năruie, Dora face o comoție cerebrală în urma căreia rămâne în pat, paralizată parțial, Silviu are tot mai dese accese de furie încercând chiar să-și ucidă părinții: tânărul zvăpăiat e, în fapt, „un psihopat care și-a hăcuit părinții cu un cuțit de bucătărie și un satâr”.

Drama familiei Iosipescu conferă intriga și substanța narațiunii, iar prozatorul urmărește fiecare amănunt într-o reconstituire aproape naturalistă; naratorul - un inginer ajuns medic de suflete, cum își spune - ține foarte strâns firul epic, emoționându-se și emoționând cititorul cu istoria năruirii unor oameni al căror destin a intrat definitiv sub zodia răului, a răului absolut, dincolo de marginile suportabilității. Rămasă la acest nivel, cartea lui Corneliu Carp s-ar încadra în seria, pare-se nesfârșită, a știrilor „de la ora cinci” ale unor televiziuni comerciale: dramă, sânge, boli necruțătoare, vicii, escrocherii, demență etc. Corneliu Carp are, însă, mână și viziune de prozator. Mai întâi, caută ceea ce se numește spațiul de identificare a personajului; iată decorul din casa Iosipescu, marcând surparea celor care locuiesc acolo: „În odaia urât mirositoare, tronau două șifoniere vechi din panel, o masă joasă (pe care se aflau un televizor vechi rablagit, în funcțiune, din alea grele cu tub cinescopic, un ceas cu baterii, dar defect), încadrată de două taburete, un scaun tip fotoliu cu tapiseria ruptă, pe care era așezat un telefon plin de grăsime de la degete murdare și patul putred unde își făcea veacul cea care fusese odată medicul dedicat meseriei, Dora Iosipescu. Din tavan atârna o lustră uzată cu patru brațe fără abajururi, dar lumina palid numai cu un singur bec. Lângă pat, abia se ținea pe picioarele ei putrede o oglindă cu noptieră, unde zăcea o farfurie goală, care ar fi putut să aibă în ea ceva de-ale gurii și două pahare cu apă pe jumătate pline. Cei doi din cameră poate nu se vedeau sau nu aveau curajul să vadă, căci pe perna unde îi stătea capul și pe farfurie mișunau gândaci mici și roșii de bucătărie încercând să mai aleagă din așternut ori din vas câteva firimituri…”: aici, în acest decor, personajul ajunge „umbra umbrei” sale. Corneliu Carp nu uită epoca, iar în puținele spații libere pe care le lasă povestirea faptelor, reconstituie, de pildă, vremea tulbure „cu prigoana împotriva evreilor” și soarta unei familii strămutate de autoritățile din Botoșani în Transilvania, „la ferma unui ungur hortist, Andras”, dar și lecția reclădirii acesteia din nimic și pustiu. E, apoi, epoca venirii la putere a socialismului, cu speranțele înșelate ale „oamenilor muncitori și cinstiți” și acțiunea fără milă a torționarilor al căror prototip e milițianul Bălăuță, călău, „om de nimic, fidel sistemului comunist”. În sfârșit, Corneliu Carp știe să fixeze, în detalii semnificative, portrete care se rețin fie prin înfățișarea lor („Iată-l pe domnul Rudi Trandafir, un distins domn în vârstă, erudit, cu multă experiență de viață, fost profesor de filosofie, un soldat vesel și trist al timpului, cult, trecut prin multe”), fie prin complexitatea caracterului („Jan, un domn înalt, bine făcut, cu personalitate, ochii albaștri, privirea curată, senină, sinceră, fruntea lată, cu părul negru încărunțit la tâmple, avea un zâmbet trist. Prezența sa emana considerație și respect, demnitate și dârzenie. Se puteau zări în interiorul sufletului său sensibilitate, bunătate sufletească, dar și puțină slăbiciune, poate din cauza bolilor de care suferea”), dar mai cu seamă interesantă este seria escroacelor unde prozatorul stabilește schița unei tipologii; Mary, Dorina, Maricica, Gina din Nicolina, îngrijind, pe rând, pe Dora, fură tot ce e la vedere: lor li se adaugă Nela, „vulpița șireată”, care a stors bani mulți de la naivii Ianoș și Dora Iosipescu în contul unei griji simulate pentru Silviu, internat la spitalul de boli nervoase.

Dar poate că personajul central al cărții lui Corneliu Carp este orașul Iași, ființa vie a acestuia; Copoul, Păcurarii cu Fabrica de Bere, azi, doar în amintirea unor ieșeni precum Corneliu Carp, Fundația și „amintirile istorice” ale străzii Lăpușneanu, barul de la „Conti”, locul de altădată al întâlnirii scriitorilor, piața Unirii, străzile vechi și noi primind viață din viața autorului, un îndrăgostit iremediabil de Iași: iarna, cu cernerea zăpezilor, vara, cu zăpușeala ei și, iată, „marea vânzoleală” a Crăciunului - lașul lui Corneliu Carp e locul care primește totul: o poveste cumplită precum aceea a familiei Iosipescu, dar și dragostea mărturisită a unui memorialist despre care, nu mă îndoiesc, vom mai auzi.