Vinul. Binecuvântare? Blestem? (II)

Trebuie remarcate rezultatele pe care le obţine Teodor Alin Grigoraş prin folosirea metodei statistice, prin care argumentează şi îmbogăţeşte structurile întregii cărţi. În fond, cartea începe cu începutul; cu verbul a bea, în sfera sa semantică şi într-o simbolistică unde „necesitatea biologică” se întâlneşte cu semnificaţiile culturale, sociale şi religioase: binecuvântare divină, expresie a unei vieţi fericite, exprimare a unităţii familiale, încheierea unei alianţe, împărtăşire cu Duhul Sfânt, vinul, lângă apă, lapte şi oţet e prezent, documentează Teodor Alin Grigoraş, în Sfânta Scriptură. Tânărul cercetător lansează, însă, în primul capitol o „provocare” la care sunt invitaţi să răspundă, deopotrivă, colegii de echipă şi cititorii; vinul nou (mustul) sau vinul vechi (licoarea alcoolizată prin fermentare)? Părerile sunt foarte împărţite, aproape opuse; clima din vechiul Israel nu permitea păstrarea „vinului nou”, metodele de conservare nu asigurau, altfel, protejarea „vinului vechi”. La aceste dileme, iată, răspund colegii de echipă; adaug doar un fapt. Cei care fac vin ştiu despre răvăcitul mustului, al vinului nou, cu termenii Vechiului Testament; răvăcitul înseamnă să culegi ceea ce e deasupra, mustul cel mai dulce, din care va ieşi cel mai bun vin şi pe care îl poţi oferi oaspetelui tău: caimacul e darul laptelui, ravacul e „fala” vinului.

În capitolul Vinul în Antichitate, Ovidiu Manciu încearcă să reconstruiască istoria vinului, într-o abordare multidisciplinară: arheologia, istoria, literatura, biologia, chimia, botanica, medicina sunt convocate lângă cea mai veche sticlă cu vin, păstrată în Europa, din anul 350 d.Hr., descoperită într-un mormânt din Germania şi expusă la Muzeul din Spever, mai înainte, în satul preistoric Jianhu, din nordul Chinei, cu nouă mii de ani înainte de Hristos şi, iată, în mileniul VI, în Mesopotamia. Cautând dovezile despre vin şi vinificaţie, atunci şi acolo, autorul explorează, în fapt, civilizaţiile antice, akadieni, asirieni, babilonieni-persani, sumerieni, apoi, Epopeea lui Ghilgameș, de unde va fi extras esenţe poetice Nichita Stănescu, Egipt, Grecia, Rorna, berea pentru plebe, vinul, pentru aristocraţi, „darul lui Dionysos” şi „băutura necivilizată”.

Aflăm că, la grecii de demult, băutul vinului fără apă era pedepsit cu moartea; Păstorel Teodoreanu: „Berea după vin e un chin/ Vinul după bere e plăcere” şi „apa nu-i bună nici în pantofi, darămite în vin”: ce va fi spunând un grec despre această zicere românească? Scoate sabia? Iar românul credea că „şpriţul” e invenţie nemţească; diluarea cu apă, în „cratere”, a vinului e a grecilor pentru care consumul vinului fără apă era un „obicei barbar”, de la sciţii din Nord, pe care, de altfel, Deceneu îi pusese să distrugă viile. Pedeapsa cu moartea pentru cei care consumă vinul fără apă? E, totuşi, prea mult, oricât i-am iubi pe greci.

Ovidiu Manciu notează că şi la Roma nobleţea era a vinului pentru că, nu-i aşa?, pe insigna centurionilor se afla viţa-de-vie: cum, inspirat, spune Ovidiu Manciu: „vinul este astăzi un produs rafinat, care, degustat fiind, îţi povesteşte tainic istoria sa şi istoria omului”.

Iată cum funcţionează mecanismul cărţii, vegheat de Cătălin Vatamanu; Vinul în Israelul antic de Drd. Ioan-Lucian Radu completează primul capitol al cărţii, semnat de Teodor Alin Grigoraş, îl dezvoltă pînă la cuprinderea monografică a subiectului. De aceea, studiile trebuie citite împreună, unul cu altul, pentru a avea imaginea întregului; dovezi arheologice ale vinificaţiei în Israelul antic, vinul reflectat în textul revelat al Sfintei Scripturi, Noe, primul viticultor, folosirea vinului în cult, rolul său terapeutic, plantarea viţei-de-vie, culesul roadelor, producerea vinului şi depozitarea lui, tipurile de vin, culoarea şi vechimea lor - câte şi mai câte în întâmplările din vechiul Testament, în naraţiunea foarte bogată a lui Ioan-Lucian Radu.

În „Vinul în cultul iudaic”, Drd.Mirel Găluşcă face inventarul simbolic al jertfelor la sanctuar, de Sabat, la jertfa holocaust şi Sărbătoarea lunilor noi, la Paşti şi Sărbătoarea corturilor; Mirel Găluşcă face o analiză foarte pertinentă a cultului sacrificial însoţit de cultura vinului, nelipsit la circumcizie, logodnă, căsătorie, dar şi în „paharul mângâierii”: de la Vechiul Testament la Jertfa Euharistică din Noul Testament: „jertfa de vin a Vechiului Testament prefigurează Jertfa Euharistică a Noului Testament, unde, dimpreună cu pâinea, darurile oferite de om vor constitui elementele materiale ale jertfei desăvârşite, reale şi duhovniceşti, Jertfa Trupului şi a Sângelui Domnului Hristos”.

În „Vinul în Noul Testament”, Elena Prăvălici foloseşte, şi ea, metoda statistică, din care rezultă îndemnul la cumpătare şi condamnarea vinului mult, în studiul Epistolelor Sfântului Apostol Pavel: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat”(...) „Bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine, ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu”.
(Va urma)