Cititorul zelos şi soaţa melomană

 Mă distrează teribil cum se inflamează spiritele în fiecare an, în preajma „zilei îndrăgostiţilor”: ba că e sărbătoare păgână, ba că e americană, ba că ni se face greaţă la văzul tonelor de inimioare de prin magazine! Or fi având domnii şi doamnele „anti-inimi-de pluş” dreptate, în felul lor, dar cred că uităm adesea că mai avem nevoie şi de puţină umanitate. Altfel, de ce ne-am anina sufletele de o sărbătoare aşa de firavă ca asta?!

Uite, ce bine ar fi să nu mai stăm ancoraţi în podea, să ne mai desprindem de realitate, să mai visăm, să mai dansăm, să mai citim, să mai mâncăm nişte ciocolată! Că prea ne-am dedat, parcă, toată naţiunea, la talk-show-uri, uitând de riscul de a ne abrutiza tot numărând proprietăţile acuzaţilor de corupţie şi învârtindu-le conturile din Elveţia pe toate părţile, ca pe cele două bancnote din portofelul propriu, rămase până la următorul salariu!

Când ne întâlnim cu prietenii, şi aşa destul de rar, în loc să vorbim ca altădată despre ale noastre, ne dezmeticim la despărţire că nu prea ştim unul de celălalt ce mai facem, în schimb ştim şi ce a mâncat Elena Udrea la micul dejun. E interesant „filmul”, nimic de zis, dar parcă prea ne ducem la culcare şi ne trezim cu aceleaşi personaje pe ecranul televizorului!

Nu mai departe de acum câteva zile, în această plină isterie naţională, merg la Operă. Îmi era şi frică să nu găsesc sala goală! Spre bucuria mea, am reuşit să prind un loc pe treptele de la balcon. Dar greu, şi nu era un loc foarte bun, pentru că în faţa mea, tot pe scări, se aşezaseră un el şi o ea. El, atât de înalt, încât doar dacă o îmbrăţişa pe ea, înfrigurată în rochiţa-i străvezie, mai reuşeam să văd scena pe lângă un umăr. Aşezat mai confortabil, în primul scaun din stânga mea, un domn cu o vârstă incertă îşi consulta în răstimpuri smartphone-ul. Cum nu sunt străină de pornirile indiscrete (cum s-ar putea numi discreţie ce vă povestesc acum?) mă uit şi eu, să văd ce-l preocupă: o ştire cu Udrea, una cu Goian, una cu Gâlcă, una cu Iordănescu, un update cu Udrea, altul cu Steaua „fără nume”, iar Udrea, iar transferuri la Dinamo...

Începusem să mă enervez, pentru că îmi bătea lumina telefonului în ochi, dar curând aveam să mă amuz. Ce mă uitam eu urât la vecinul spectator, dar ce priviri îi arunca partenera lui! Adevărul e că omul era preocupat de actualitate, şi dacă actualitatea începea cu decolteul Elenei Udrea, nu era vina lui! Din când în când, ecranul magic se stingea – se pare că nici omul nu voia chiar să întindă coarda! - şi vecinul aplauda frenetic. Părea că-i chiar place la operă! Doamne, oare câţi bărbaţi din sala aceea imensă erau aduşi acolo împotriva voinţei lor? Dacă n-aş cunoaşte personal câţiva pasionaţi de gen, aş putea crede că toţi! Cert este că, la sfârşit, omul nostru a aplaudat cu elan, preţ de vreo zece minute (a fost o reprezentaţie de succes!). „A fost frumos! Să mă mai aduci!”, am auzit cititorul zelos şoptindu-i soaţei melomane. Cel puţin până în foyer, nu a mai deschis telefonul. Şi, cine ştie, or fi avut o seară frumoasă, până a găsit el telecomanda!

 Dacă tot avem nevoie de zile în care să cultivăm niscaiva răsaduri de sensibilitate, zic să vă invitaţi partenerii în oraş. Azi, mâine, într-o marţi sau într-o joi! Mergeţi la teatru, mergeţi într-o galerie de artă şi limpeziţi-vă privirile cu un peisaj fără gratii, mergeţi la un muzeu şi încercaţi să vă convingeţi partenerul de viaţă că aceasta nu este o pedeapsă!... A, şi nu uitaţi, mai pe seară, dacă aveţi acces la internet, vedeţi dacă „Aferim!” a câştigat Ursul de Aur! Nu, nu ne va creşte nivelul de trai, dar poate mai învăţăm să zâmbim!