La rădăcina corupţiei

Rămâi stupefiat când citeşti stenogramele dezvăluite „pe surse” şi mai apoi pe cale oficială de parchete şi instanţe, în marile cazuri de corupţie prezentate în ultimele săptămâni. Sume de-ţi stă mintea-n loc, de ordinul zecilor de milioane de euro, sunt vehiculate drept mită, pentru simplul fapt că un Cocoş, spre exemplu, avea intrare, pe spatele fostei neveste, la întâiul om în stat sau la şefii de instituţii care dau verdicte în Justiţie, în atribuiri de licitaţii sau în retrocedări de pământuri. Cazul Udrea-Cocoş prezentat în ultimele zile este doar unul din caracatiţa corupţiei care pare să fi cuprins România, în toate palierele ei. Căci, la o scară mai mică, evident, cazuri de genul afacerii „Microsoft”, în care se discuta la nivel de miniştri, sau al retrocedărilor de păduri, în care sunt implicate nume grele din zona Moldovei, regăsim uşor prin fiecare judeţ. Presa abundă de exemple prezentate pe larg în ultimii ani, cel mai notoriu fiind cel de la Iaşi, unde un fost prefect uns în funcţie de câteva luni a ajuns în închisoare pentru un tun funciar dat la marginea oraşului. Că a plătit oalele sparte de alţii, că nu a fost singur în această afacere, puţin mai contează. Ca şi în cazurile prezentate mai sus însă, nimeni nu mai vorbeşte de prejudiciul creat prin toate aceste maşinaţiuni şi, mai ales, de recuperarea lui.
Aşa cum am mai scris şi cu alte ocazii, românul se dovedeşte extrem de familist. Ca atare, pe măsură ce apar astfel de cazuri, sunt din ce în ce mai convins că majoritatea celor care bagă mâna până la cot odată ajunşi călare pe banul public îşi asumă şi riscul ca, odată şi-odată, să înfunde puşcăriile. Riscul este însă unul asumat, câtă vreme, socotesc ei, îşi aranjează pe viaţă suita de rubedenii şi cunoscuţi. Între timp, cu lentoarea şi interesul scăzut al statului de a-şi recupera prejudiciul reclamat, banii pot face pui frumoşi prin bănci străine sau prin firmele interpuşilor, în vreme ce condamnaţii se apucă serios de scris cărţi şi cioplit opere de artă, în speranţa că îşi vor relua vieţile de lux după liberarea condiţionată.
Informaţii parvenite în ultimele zile nu din România, ci de peste Ocean, ni-l prezintă pe celebrul Hrebenciuc, spre exemplu, ca beneficiar al unor conturi secrete la bănci din Elveţia. Sforarul Moldovei e singurul prezentat, în condiţiile în care a fost mai des în lumina reflectoarelor în ultimele luni. Câţi or mai fi ca el însă? Câţi dintre cei descoperiţi cu sume care bat uşor miliardul de euro se învârt prin cloaca politică de Dâmboviţa? Cine mai are interes să meargă până la rădăcina corupţiei şi să ia urma banilor proveniţi din marile tunuri date după Revoluţie? Răspunsul îl dau chiar autorităţile statului: nimeni! O spune pe şleau chiar şeful ANAF, un anume Eugen Şerban, potrivit căruia instituţia pe care o conduce nu are informaţii despre conturile bancare din străinătate ale românilor bogaţi. Bine că are informaţii despre copiii pe care i-a somat să-şi plătească impozitele pe anul trecut sau despre mamele „nelegiuite” care pe timpul concediului de creştere a copilului au mai făcut un ban în plus „la negru”.
Iar informaţia cu privire la conturile românilor din străinătate deschide un alt subiect drag subsemnatului, anume, criza francului elveţian. O criză pe cale să genereze adevărate drame în România, dar în privinţa căreia politicienii, dar mai cu seamă întâiul bancher al ţării, încep să adopte tot mai mult politica struţului. Oare le este frică de ceva?!

Citeşte şi „Jihadul” turnătorilor