Adevăr sau provocare

De-a lungul timpului, adevărul a tăiat capete, a ars pe rug, a dus la război şi ură * se pare că nu-i nimic ciudat că fugim de adevăr, că drumul spre el e presărat cu pericolul de a pierde în societate * ceea ce azi este apreciat şi recunoscut a fost într-o altă vreme condamnat, adevărurile nu par să fie contemporane cu propria ieşire la iveală şi nici nu sunt prietene cu măştile pe care toate societăţile şi le doresc, cu oamenii care îşi doresc să fie mai apreciaţi, mai lăudaţi, sau să ascundă ceea ce nu poate ajunge la urechile celorlalţi, şi nu neapărat din motive cu adevărat reprobabile

Cu ceva timp în urmă, în vară, copilul meu îşi freca nasul cu o bucată de gheaţă. Nu m-am mirat foarte tare, era o zi în care termometrul dădea semne că i-ar place şi lui să se scufunde în apă rece însă am vrut să ştiu dacă nasul şi copilul se simt bine. Am aflat că întrerupeam jocul „Adevăr sau provocare” şi el alesese să-şi frece nasul cu o bucată de gheaţă. Uneori, ca-n viaţă. Doar că jocul pe care îl facem ţine mai mult de provocări la care ne supunem, fiind un fel prin care, cât timp rămânem la cârma fiinţei noastre, evoluăm.
La cârmă însemnă însă să jucăm jocul complet, să acceptăm şi partea care presupune adevărul, altfel provocările rămân doar să ne ridice în sus pe o scală, la un anume rang, ne întăresc stima de sine şi orgoliul, însă se dărâmă pe dinăuntrul nostru şansa de a ne întâlni cu esenţa noastră, cu ceea ce suntem cu adevărat. Provocarea este să aflăm adevărul.
La început a fost modelul comportamental
şi dacă asta vedem în jurul nostru de cum ne naştem, dacă părinţii îi spun copilului că nu-i frumos să spună minciuni dar sună la serviciu şi spune că e bolnav deşi nu vrea decât o zi liberă, ce să copiem ca model? Înainte de a integra cuvintele noi copiem modelele comportamentale oferite şi învăţăm rapid că o minciună ne salvează de consecinţe imediate. Înainte de a şti că ne ascundem de noi dacă nu ne cunoaştem, că vom juca rolul altcuiva în viaţa proprie, că s-ar putea să ne trezim actori care plâng la lăsarea cortinei, învăţăm că unele adevăruri nu plac nimănui, că unele fapte sau gânduri pot fi puternic respinse de ceilalţi, că jucăriile le obţin cei care par a fi copii cuminţi.
Ajunşi la maturitate, când deja interesele noastre depăşesc jucăriile, continuăm să ne ascundem în suflet adânc adevărul despre noi, tânjind după aceeaşi reprezentare a jucăriei: dragoste, apreciere, recunoaştere.
Provocarea rămâne să descoperim cine este regizorul, cine e cel care dictează ce mască afişăm şi ce nevoie exprimă ea. Aşa cum aceeaşi piesă, regizată de doi oameni diferiţi va transmite acelaşi scenariu altfel, prin anumite sentimente ale fiecărui regizor, prin propria lui personalitate, la fel, fiecare mască e ca un alt actor care intră în scenă la schimbarea rolurilor. Scenariul ni-l scriem singuri, cu fiecare alt actor pe care îl desemnăm să urce pe scenă, să zâmbească oficial, să se conformeze regulilor societăţii în care vrem să fim importanţi sau poate doar să supravieţuim. şi poate că acesta este un joc infinit, poate că avem de descifrat tot alte lucruri despre regizor, important este însă, la ridicarea cortinei şi la lăsarea ei de final, să ştim de existenţa celui care a regizat, pentru ca piesa să fie cât mai aproape de una veridică.

Citeşte şi: Despre minciună şi adevăr

Psihoterapeut Iulia CRUŢ

Falsurile sunt până la urmă nevoite să se confrunte cu suferinţa demascării, viaţa trăită fără intenţia de a ne cunoaşte şi recunoaşte e ca o piesă de teatru la care ne străduim să râdem sau să plângem- devenim obosiţi şi nervoşi, sarcastici şi intoleranţi, în cele din urmă întrebându-ne ce rost poate avea ceva ce nu stârneşte o scânteie în suflet.

„Nu îţi coborî aşteptările pentru a se potrivi cu performanţa ta. Ridică-ţi nivelul de performanţă pentru a se potrivi cu aşteptările tale” – Ralph Marston