Despre minciună şi adevăr

Fantezia nu a stricat nimănui până acum, ba dimpotrivă, din poveste tragem învăţăminte şi ne propunem să devenim şi noi eroi în vieţile noastre reale * a face însă diferenţa între poveste şi realitate şi a le separa spre ancorarea copilului în viaţa reală este în sarcina părinţilor şi a educatorilor prin aprecierea calităţilor şi comportamentelor acestuia, astfel încât nevoia de a evada din realitate să nu fie una care să încline negativ balanţa echilibrului

 Un copil care evadează frecvent din realitate va simţi nevoia, mai devreme sau mai târziu, să deformeze ceea ce spune despre el, despre faptele şi comportamentele sale, considerând că eroii fantastici au acele calităţi pe care el nu le are. Asta pentru că lui nu i s-a spus care sunt calităţile lui, care sunt comportamentele apreciate, nu a primit confirmări de la cei care contează în viaţa lui - părinţi, învăţător, bunici. Ajunge astfel să prezinte o imagine deformată, să braveze, iar când realitatea dovedeşte altceva, va avea tendinţa de a da vina pe altcineva, de a căuta scuze în exterior.
O situaţie aparte este reprezentată de cazurile în care apare minciuna intenţionată. Un copil care a simţit nevoia de a ascunde ceva ar trebui să declanşeze în mintea şi inima părinţilor sau educatorului întrebarea: „Ce anume din comportamentul sau cuvintele mele l-a făcut pe acest copil să creadă că adevărul nu va fi bine primit?”. În discuţiile cu copilul se poate descoperi uşor că s-a temut de o consecinţă pe care a crezut că ceea ce ascundea o va determina. Este posibil ca un părinte să nu intenţioneze să pedepsească o notă sau un comportament considerat a nu fi bun sau corect dar, înainte ca acesta să fi fost ascuns, ceva din atitudinea noastră, a părinţilor sau educatorilor, i-a transmis totuşi acest mesaj de neacceptare a unei situaţii, comportament. Investigând cu inima deschisă, se poate ajunge ca orice copil să nu fie nevoit să suporte presiunea pe care ascunderea adevărului o pune pe propriul suflet.

Citeşte şi: Cum înveţi copilul să doarmă singur

Psihoterapeut Iulia CRUŢ

Copilul începe să deformeze adevărul intrând în jocul fanteziei transmise prin poveşti sau desene animate, dorindu-şi continuitatea basmului şi în viaţa reală. Cu seninătate, jocul lui presupune ca rolul pe care şi-l asumă prin îndrăgirea calităţilor (uneori fantastice) ale personajului să se regăsească în gesturi, comportamente. Copilul chiar declară că el este Ben Ten, un dragon, o prinţesă şi în afara jocului propriu-zis. Fascinat de ceea ce el îndrăgeşte şi apreciază, şi odată cu el o întreagă generaţie poate, îşi doreşte identificarea totală cu personajul.