Când copiii mint, reacţiile adulţilor sunt diferite, dar au întotdeauna o notă de surpriză în fundal * ca şi cum ei, mai mici fiind, nu ar avea decât obligaţii şi niciodată motive, adultul mirat se enervează, ameninţă, pedepseşte sau devine sarcastic, ironic

 

 

Copiii mint din aceleaşi motive pentru care o fac şi adulţii, iar în general este vorba despre o frică ce pândeşte de undeva din spate, mai mult sau mai puţin conştient.

Dacă un comportament a fost pedepsit în trecut copilul a învăţat deja că i-ar fi bine dacă ar încerca să evite pedeapsa. Aşa apar minciunile de genul „Nu eu am spart geamul”.

 

Citeşte şi

Violonistă de la 5 ani: „Sufletul meu cântă în culorile sufletelor celor care ascultă”

Dacă încurajarea din partea părinţilor a lipsit dar critica a fost prezentă permanent, copilul a învăţat că minciuna prin omiterea adevărului este de preferat pentru că nu suportă sentimentul de devalorizare. Aşa apar situaţiile în care copilul ascunde o notă pe care crede că părinţii o vor considera necorespunzătoare, insuficientă, pentru că, nu-i aşa, „Noi îţi oferim totul, iar tu”...

Dacă sentimentul de ruşine şi cel de inferioritate este apăsător datorită mediului în care trăieşte (situaţii financiare precare ale părinţilor, părinţi abuzivi), copilul învaţă că inventeze situaţii exact opuse pe care să le prezinte în anturaj pentru a evita desconsiderarea sa. Aşa apar poveşti despre excursii fantastice, despre părinţi care au joburi de „supereroi” când de fapt, în viaţa reală sunt şomeri.

Ori de câte ori un copil minte este de preferat să ne întrebăm ce frică ascunde acea minciună, cum noi, ca adulţi, am determinat acest comportament, pentru că de multe ori frica are legătură cu un adult care reprezintă o autoritate care poate să impună pedeapsa.

Psihoterapeut Iulia CRUŢ

 

Reacţia adultului în faţa minciunilor copiilor poate schimba emoţiile, sentimentele copiilor în aşa măsură încât acesta să aibă încredere că adevărul poate fi rostit, dezvăluit.

 

Citeşte şi ANUNŢURI DIN ZIARUL EVENIMENTUL