Violonistă de la 5 ani: „Sufletul meu cântă în culorile sufletelor celor care ascultă”

Pentru Sara Stroici, masterandă la Universitatea de Arte „George Enescu“, muzica este o parte importantă a vieţii ei * cântă cu pasiune de când încă nu era la şcoală, a străbătut cu vioara în mână zeci de ţări şi s-a bucurat mereu de admiraţia publicului * este membru în cvartetul „Artes” şi în Orchestra de cameră a Universităţii de Arte

 

Iubeşte muzica de când se ştie, ba chiar dinainte de a fi venit pe lume. Violonistă talentată, consideră o binecuvântare faptul că s-a născut într-o familie de muzicieni din Piatra Neamţ. Urcă mereu pe scenă cu dorinţa de a atinge inimile publicului şi de a-i oferi câteva momente de adevărată relaxare. Am discutat cu Sara Stroici despre muzică, despre talent, dar şi despre planuri şi oamenii din jurul ei.

- De unde vine numele tău, Sara? Şi cine eşti tu?

- Din Biblie vine numele, Sara a fost soţia lui Avraam. Cine sunt? Un om care iubeşte oamenii şi care îşi doreşte să facă viaţa celor din jur mai frumoasă.

- Când ai cântat prima oară şi unde, cu cine? Cum a apărut vioara în viaţa ta?

- Eu provin dintr-o familie de muzicieni. Tatăl meu cântă la pian, este şi compozitor, iar mama cântă la flaut, predă şi ore de educaţie muzicală. La noi în casă s-a cântat mereu. Când mama era însărcinată cu mine, tatăl meu a compus cântecele pentru micuţa Sara ce urma a veni pe lume şi aş putea spune că de atunci iubesc muzica. Prima apariţie publică a fost pe când aveam doi ani şi jumătate - am cântat la patru mâini într-un concert susţinut de tatăl meu la Liceul de Muzică „Victor Brauner” din Piatra Neamţ. Cu vioara m-am întâlnit doi ani mai târziu, când în localitate a venit maestrul Ştefan Ruha. Îmi amintesc că l-am ascultat două ore fără să respir aproape. Atunci am ştiut că voi face mereu un duet cu vioara. Am început lecţiile pe când aveam cinci ani cu doamna profesoară Maricica Gheorghieş, cu care am studiat până la terminarea liceului. Este ca o doua mamă pentru mine. De fapt, eu am mai multe mame şi vorbesc aici despre toate profesoarele care mi-au fost alături în călătoriile mele muzicale.

Citeşte şi „Mirosurile creează amintiri care nu dispar niciodată“

- Cum este să cânţi în familie?

- Cele mai frumoase seri sunt cele în care există muzica. Familia şi muzica. De multe ori tata cânta la pian în sufragerie şi auzindu-l, imediat îmi venea dorinţa de a cânta şi mă alăturam cu vioara, iar când venea şi mama cu flautul erau cele mai reuşite serate. Sunt şi în prezent, doar că mai rare din cauza faptului că nu mai locuiesc în Piatra Neamţ ci la Iaşi, unde urmez un master în muzică.

- Cum a fost copilăria ta de artist? Dar adolescenţa?

- Am avut o copilărie fericită, plină de jocuri şi de muzică. Aveam timp şi de joacă, şi de studiu, şi de învăţat şi de prieteni. Recunosc că dacă în copilărie era nevoie ca părinţii să mă impulsioneze de multe ori la studiu, în adolescenţă deja era un reflex lucrul acesta, iar acum este ceva firesc. Sunt un om foarte activ şi încă din adolescenţă aveam foarte mulţi prieteni. Îmi plăcea să fac foarte multe lucruri, eram omniprezentă şi aveam o energie interminabilă. Acest lucru a făcut de multe ori bine celor din jurul meu, dar de multe ori mi-a făcut mie rău, neştiind să mă concentrez doar asupra celor mai importante lucruri, risipindu-mi timpul şi puterea în prea multe locuri.

- Te-ai oprit vreodată, ai simţit nevoia să-ţi tragi sufletul?

- M-am oprit, da. De fapt, m-a oprit Cel de Sus printr-o întâmplare tristă, dar care mi-a schimbat viaţa total.

- Ţi-ar fi greu să ne vorbeşti despre acel moment?

- Nu îmi este niciodată uşor, dar nu poţi uita că ai trăit şi astfel de clipe. Anul trecut, în aprilie, am avut un accident foarte urât. M-au scos dintre fiarele maşinii mele, care devenise de nerecunoscut în urma unui groaznic accident. Eu eram în stare foarte gravă, iar medicii deloc optimişti. Ei bine, am ştiut atunci că mă voi vindeca şi că voi cânta din nou la vioară. Am trecut prin clipe cumplite şi când mă uit în urmă, văd că a fost nevoie de acel moment. Sunt alt om acum – la fel de veselă, dedicată muncii şi oamenilor, cu dragoste faţă de Dumnezeu, dar cu infinit mai multă răbdare şi cu dorinţa clar exprimată de a trăi, nu doar de a supravieţui.

 

Citeşte şi „Am intrat în amfiteatru ca într-o biserică”

 

„Scena este o parte din viaţa mea”

- Cum ar arăta concertul vieţii tale, văzut acum?

- Nu mi-am propus un ideal de concert printr-o sală anume sau un anumit public, ci printr-o anumită prestanţă a mea. Probabil concertul vieţii mele ar fi acela în care aş fi mulţumită atât de felul în care am cântat, dar şi de emoţiile transmise de către public, de feeling-ul care se creează între noi. Îmi amintesc mereu cu drag despre concertul în care am avut cele mai multe emoţii: în anul III de Conservator am cântat sonatele a III-a de Enescu şi a VI-a de Prokofiev într-un timp record. Fiind contra cronometru, şi bătăile inimii au fost în acelaşi tempo cu ultimele părţi ale sonatelor.

- Nu ne-ai povestit nimic despre concerte. Spui deseori că ai fost copilul autocarului şi că ai cântat prin foarte multe ţări.

- Am cunoscut Europa cu vioara în mână şi la un moment dat m-am gândit la o relocare. Când eram în anul doi de facultate am studiat o jumătate de an în Austria, la Eisenstadt, în oraşul lui Haydn. Până atunci mereu am cochetat cu ideea de a studia în străinătate, mai ales că mergeam periodic să lucrez cu profesori din Viena. Nu am un loc preferat despre care să spun că mi-a plăcut, din fiecare călătorie am reţinut lucruri frumoase. În Austria m-am bucurat de experienţa pe care am dobândit-o acolo, tehnica, stilul de interpretare, cunoştinţele de dirijat, deschiderea orizonturilor, însă viaţa mea este la Iaşi. Avem profesori extraordinari de la care putem învăţa arta, muzica, viaţa. Cel mai frumos turneu a fost în urmă cu 4 ani în Ungaria, Austria şi Italia susţinut împreună cu părinţii mei şi cu o orchestră de clopote condusă de doamna profesoară Geanina Sălăgean. A fost o atmosferă extraordinară, am avut parte de un public tare frumos, mai ales în Lucca, Italia. În acest an am programat un turneu în Germania, în toamnă, dar şi în Spania, unde voi avea bucuria să ţin nişte cursuri pentru copilaşii ce abia încep să se îndrăgostească de vioară.

„Pledez pentru educaţie muzicală în şcoli”

- Ai mai avut experienţe ca şi pedagog?

- Da şi îmi place foarte mult. Anul trecut am avut ore la un liceu din Piatra Neamţ şi la un altul din Bacău. A fost fantastic, mi-am împlinit o parte din mine. Eu pledez pentru menţinerea educaţiei muzicale în şcoli. Există un proiect acum care lasă doar o jumătate de oră de muzică pe săptămână, ceea ce este foarte puţin. Muzica educă foarte mult, ajută la creşterea fiecăruia dintre noi. Iar când vine vorba despre copii, ce să spun? Am în minte exemplul unui adolescent din Piatra Neamţ, care m-a rugat să-l ajut cu câteva cursuri de vioară. Când a început avea 16 ani şi mă tot gândeam că-i prea târziu pentru el, că studiul acestui instrument deloc uşor începe pe la 5-6 ani. Ai nevoie de atitudine, de o anumită postură, de undele reflexe care se formează în timp. Nu am vrut să-l descurajez şi am început să lucrăm – vedeam cum se schimbă sub ochii mei, cum trăia muzica şi cum acordurile îl ajutau să intre în armonie cu el. A fost un moment fabulos şi l-am felicitat, iar mie mi-am dat un bobârnac peste nas că am primit cu uşoară neîncredere acest lucru. Muzica este foarte importantă pentru orice om fiindcă purifică sufletul. Ceea ce oferi ca artist arată mereu cum eşti pe interior.

„Scena este o parte din viaţa mea”

- Ce înseamnă muzica pentru tine, Sara?

- Am bucuria să am ca meserie hobby-ul meu. Nu pot să consider muzica drept un job, dar din ea îmi câştig existenţa. Pe lângă faptul că îmi umple sufletul de bine, este şi sursa mea de venit. Dumnezeu este Cel care a făcut posibilă muzica în viaţa mea şi către El se îndreaptă orice concert, orice împlinire pe scenă. Eu cânt şi în Cvartetul «Artes», dar şi în Orchestra de cameră a Universităţii de Arte şi cred că este cel mai drag proiect din care fac parte. Ineditul orchestrei noastre (coordonată de conf. univ. dr. Elena Ovănescu – n.a.) constă în lipsa unui dirijor.

- Cine sunt mentorii tăi?

- Am mai mulţi care m-au influenţat enorm, în afară de părinţi, care sunt mereu modelele mele în orice aspect. Am avut în fiecare etapă a vieţii câte o persoană importantă care m-a influenţat şi mi-a fost mentor. Până la finalul liceului a fost profesoara Maricica Gheorghieş, apoi a fost maestrul Anton Diaconu. După trecerea sa în nefiinţă a fost o perioadă destul de dificilă pentru mine şi atunci am avut onoarea să privesc ca model profesoara mea, Elena Ovănescu. Mai mult decât un mentor, fiindcă îl privesc ca un prieten şi îi simt lipsa enorm de fiecare dată când am nevoie de o părere «la rece», de discuţii despre muzică, despre viaţă, este medicul Petrică Cosma. Un om de la care am învăţat enorm de multe lucruri, un om care, chiar dacă nu mai este fizic printre noi, va dăinui mereu prin ceea ce a lăsat în sufletele celor din jur.

- Cânţi cu sufletul, Sara. Cum faci asta?

- Cred că sufletul meu cântă în culorile sufletelor celor care ascultă. Fiecare om poate primi într-un mod personalizat ceea ce ofer eu în concert - pentru unii poate fi balsam pentru suflet, pentru alţii poate fi relaxare, pentru alţii poate fi speranţă. Cu toţii îi privim pe cei din jurul nostru prin prisma a ceea ce văd ochii noştri, le judecăm faptele în funcţie de ceea ce suntem noi. Cam aşa e şi în muzică. Secretul constă în dorinţa de a dărui ce ai mai drag în suflet în momentul în care eşti pe scenă. Ca să poţi face lucrul acesta trebuie să ai Frumos în suflet şi să fii dispus să (te) oferi.

A consemnat Maura ANGHEL

 

 

 

 

„Cel mai frumos lucru din viaţa mea este familia. Mi-aş dori să pot avea lângă mine mereu persoanele dragi, să am resursele necesare ca să-i pot ajuta pe cei care au atâta nevoie şi să fac ca pe acolo pe unde am trecut eu să fie mai bine decât a fost. Cel mai mult m-ar împlini să am o familie la fel de frumoasă ca şi cea a părinţilor mei” - Sara Stroici, masterandă la Universitatea de Arte „George Enescu“