Au fost cândva eroi...

S-au scurs şapte decenii peste ţară de la momentul 23 august 1944, răstălmăcit de istorici în diferite chipuri * astazi, participanţii la acele momente fierbinţi de-abia mai pot să-şi ducă războiul cu viaţa * alţii l-au încheiat cu fruntea sus în acest an, precum Dumitru Burciu, ultimul ieşean supravieţuitor al lagărului sovietic de la Oranki * în Iaşi mai sunt foarte puţini dintre cei care au trăit pe viu ororile războiului, în prima linie a fronturilor * printre ei şi generalul de brigadă în rezervă Ilie Ionescu, participant activ la bătăliile de la Stânca Roznovanu

 

„70 de ani nu este numai 23 august, pentru că aici, pe meleagurile astea ale Moldovei de Nord, în 1944, Armata Sovietică în ofensiva ei începută cu un an mai devreme, a fost oprită la nord de Iaşi, pe aliniamentul Cârpiţi – Paşcani – Târgu Frumos – Iaşi”, rememorează generalul de brigadă în rezervă, Ilie Ionescu. În acele momente ale schimbării istoriei, tânărul Ilie Ionescu, de numai 18 ani, se afla la nord de Iaşi, înrolat în Compania I Pionieri (Geniu, n.r.) din Batalionul 7. „Era o companie independentă, care avea misiune de minare şi deminare. Minam anumite căi de acces către Iaşi. Prima oară am fost dislocaţi lângă tunelul de la Bârnova, lângă un sat care se numea pe atunci Sperieţi. Ulterior, zona în care am acţionat a fost la Stânca Roznovanu, în actuala comună Victoria, fostă Cârpiţi. Aia a fost direcţia de acces pe care noi o aveam ca misiune. Fiind o unitate mică, independentă, eram puşi la dispoziţia unei mari unităţi de infanterie, care avea ca front de apărare acest aliniament”, a spus Ilie Ionescu.
Timpul în care războiul se plictisea
Generalul rememorează acele clipe în care, pe acest aliniament dispus la graniţa cu Basarabia ocupată de sovietici, a fost prezent ca martor şi participant la operaţiunile militare ale celui de-al Doilea Război Mondial, începând din martie 1944, imediat după ce mare parte din populaţia Iaşului pleacă în refugiu, şi până la 20 august 1944, la momentul ruperii frontului de la Iaşi, atunci când şi unităţile române au trebuit să se retragă spre sud. Până a se ordona retragerea, generalul îşi aminteşte că în acea vară fierbinte a lui 1944, pe linia frontului de la Stânca Roznovanu erau şi foarte multe momente de acalmie în care cele două tabere beligerante îşi trimiteau bezele peste „no mans land”. „Erau zile în care nu se trăgea nici un glonte. Soldaţii români şi cu cei ruşi mai discutau şi îşi mai făceau şi semne, dar au fost şi momente în care ruşii atacau din senin, pentru că ei aveau ca misiune ocuparea Iaşului. Într-un atac de acesta al armatei ruse, au ajuns cu frontul până la Cimitirul Evreiesc din Păcurari, dar printr-un contraatac al unei divizii de vânători de munte au fost împinşi înapoi după linia frontului. Stânca Roznovanu a fost cucerită în perioada cât am fost acolo de trei sau patru ori de către armata rusă şi tot de atâtea ori a fost recucerită de către armata română”, a spus Ilie Ionescu.
Castelul de a Stânca Roznovanu
În comuna Victoria nu mai există nimic astăzi care să amintească de acele lupte de acum mai bine de 70 de ani, decât o troiţă ridicată de veteranii de război în memoria celor care au căzut pe acele locuri, pe locul vestitului Castel de la Stânca. O cruce la care se roagă, de la an la an, tot mai puţini veterani, în fiecare zi de 22 iunie, ziua în care România a intrat în război, iar Mareşalul Antonescu a ordonat „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”. „În acel loc a fost un observator de care armata noastră se folosea pentru a vedea ce se petrece peste Prut. La Stânca Roznovanu era un castel foarte frumos, al boierilor Roznovanu, căruia i se spunea pe atunci Peleşul Moldovei, cu foarte multe lucruri de valoare în el. Fiind rechiziţionat şi cucerit de diverse armate, s-au pierdut toate acele obiecte. În 1944, castelul nu era dărmat complet, dar fusese atins de obuze”, a spus generalul. La începutul secolului XVII, la Stânca Costeşti exista doar un conac pe locul căruia, ulterior, în secolul XIX, vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu dispunea construirea unui impunător şi luxos castel, cu un parc şi o biserică de incintă. Castelul era vestit în epocă prin balurile organizate de boierul Roznovanu, prin colecţiile de carte şi obiectele preţioase adăpostite, iar mai târziu, prin comoara pe care se spunea că ar fi îngropat-o eteriştii în preajmă. În iunie 1941, Regimentele 6 şi 7 Vânători au devastat castelul şi i-au golit crama, iar în perioada mai-iunie 1944, castelul şi biserica au fost bombardate de trupele germane si sovietice. Imediat după Eliberare, după ce sovieticii au furat tot ce au putut din castel, localnicii au luat toată cărămida pentru a construi o biserică.

Ploaie de bombe deasupra Iaşului
În noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, deasupra Iaşului a fost lansat un puternic bombardament al aviaţiei anglo-americane. „Escadrilele americane care aveau aerodrom în Sicilia veneau încoace, bombardau frontul ruso-german pe direcţia Poloniei şi aterizau la Kiev. O astfel de escadrilă a primit ordin să bombardeze Iaşul, chiar dacă acesta fusese declarat oraş deschis, în condiţiile în care nu erau unităţi militare în oraş şi nici apărare antiaeriană. Toate unităţile militare erau în jurul oraşului Iaşi”, a spus generalul. În urma acestui bombardament, Iaşul a fost făcut una cu pământul, fiind distruse linii de comunicaţii, cartiere şi parcuri. Din cele 13.990 de clădiri existente la începutul războiului, Iaşul a pierdut peste 5.000, mare parte dintre ele în acel bombardament. Imediat după bombardament, în dimineaţa de 6 iunie, unităţile româneşti din jurul Iaşului, printre care şi cea în care era înrolat soldatul Ilie Ionescu, au fost îndreptate către oraş, pentru stingerea incendiilor şi evacuarea răniţilor. „Tramvaiele erau aruncate de pe şine peste clădiri, ca nişte jucării, casele erau dărmate, transformate în moloz, statuile şi copacii din parcuri erau sfârtecaţi de bombe. Populaţie nu prea mai rămăsese în Iaşi, cu excepţia târgoveţilor care nu plecaseră în refugiu şi care au preferat să rămână în dughenele adaptate la condiţiile de război”, îşi aminteşte generalul.

Vânătoarea soldaţilor români de către aliaţii ruşi
Pe 20 august, ruşii pregătesc marea ofensivă. La primele ore ale acestei zile, deasupra Iaşului se dezlănţuie iadul. Tot orizontul era pârjolit şi zguduit de ofensiva katiuşelor, a tunurilor antiaeriene şi bombardierelor. „La ora 3 dimineaţa, ruşii declanşează marea ofensivă de-a lungul Prutului, în dreptul localităţii Stânca Costeşti, printr-un puternic foc de artilerie. Această ofensivă a rupt frontul de la nord de Iaşi, oraş care a fost cucerit pe 21 iunie, iar armata noastră s-a retras către sud, cu misiunea să ne oprim pe aliniamentul Focşani, pe linia fortificată a cazematelor de la Nămoloasa. Ne-am retras tot timpul sub focul inamicului. Ieşeam dintr-un sat şi ruşii intrau pe cealaltă parte a satului”, a spus generalul.
Ziua de 23 august 1944 îl prinde pe tânărul soldat de geniu la Râmnicu Sărat, aflat cu compania în retragere spre Lehliu. „Ne aflam în retragere prin comuna Doagele, în apropiere de Râmnicu Sărat, când am aflat de la oameni că se încheiase armistiţiu. Asta nu a încheiat însă urmărirea noastră de către ruşi, care veneau din urmă şi orice prindeau, luau prizonieri. Inclusiv în ziua de 23 august am primit ordin să nu luăm contact cu ei, să nu îi provocăm, ca să nu fim luaţi prizonieri. Practic, acel armistiţiu din 23 august s-a semnat pe 12 septembrie, de asta şi ruşii tot luau prizonieri. Au fost unităţi întregi care au fost dezarmate şi trimise în lagărele sovietice”, a spus generalul în rezervă.
Eliberarea
La Lehliu, armatele disparate aflate în retragere s-au reorganizat şi s-au alăturat ruşilor pentru eliberarea Ardealului de Nord şi Cehoslovaciei. „Compania mea nu a plecat pe frontul de vest. Fiind la geniu, a trebuit să ne întoarcem în Moldova pentru a curăţa de mine toate terenurile pe care tot noi le minaserăm. În iarna lui 1944, războiul se ducea în vest, dar se murea foarte mult aici, în est, din cauza câmpurilor de mine şi muniţiilor neexplodate rămase pe teren”, rememorează gen.(r) Ionescu. În decembrie 1944, soldatul Ilie Ionescu este selectat pentru a urma cursurile unei şcoli de ofiţeri de infanterie, moment din care începe o carieră militară terminată 40 de ani mai târziu. Acum este general în rezervă, preşedinte al Asociaţiei Veteranilor de Război Iaşi şi unul dintre puţinii combatanţi în acest război aflaţi în viaţă. „Veteranii de război din Iaşi sunt foarte puţini. În judeţul Iaşi mai sunt cam 1.500 de veterani care au fost martori sau participanţi la evenimentele din acele vremuri. Foarte mulţi nu se mai pot deplasa, pentru că suntem bătrâni de peste 90 de ani. Care mai suntem valizi şi ne mai ţinem pe picioarele noastre, mai suntem câţiva, încercăm să mai ţinem steagul sus. Noi eram copii pe atunci, iar comandanţii noştii, care au plecat înainte, să tot fi avut vreo 30 de ani. Cei care pot să vorbească despre război sunt din ce în ce mai puţini”, a spus generalul. Din păcate, peste un alt veac, aceste mărturii vii despre oamenii şi evenimentele celui mai mare război nu vor mai fi decât nişte nume demne de cinste. Nelu PĂUNESCU

„Cei care pot să vorbească despre război sunt din ce în ce mai puţini” - Ilie Ionescu, general de brigadă în rezervă