Iaşul fantomelor

Ieşenii nu duc lipsă de poveşti cu fantome, vampiri şi alte apariţii supranaturale * unele vin din negura vremurilor, altele sunt legate de evenimente macabre recente * oamenii vorbesc despre posedări demonice, vizite vampirice sau apariţii misterioase la ferestre * unele au fost şi imortalizate în poze

 

Cetate veche, cu amintiri pierdute în negura vremurilor, Iaşul nu duce lipsă de poveşti cu fantome. Nălucile au uneori o istorie uşor identificabilă, alteori rămân un mister dătător de fiori pentru cel căruia i s-au arătat.
Un adevărat vânător de fantome este administratorul site-ului Lovendal.net. Una dintre istoriile sale priveşte Iaşul comunist. „Mă uitam prin arhiva cu poze despre vechiul Iaşi - sunt pasionat de oraşul meu natal - şi am găsit o poză intitulată Iaşi, 1976, Rond Gară. Uitaţi-vă în partea ei dreaptă, jos. Apare conturul unui chip cu plete, greu de dat seama dacă e femeie sau bărbat, şi o îmbrăcăminte până la nivelul abdomenului. Chipul se pare că priveşte de sus, undeva în lateral stânga sa, în jos. Dar, privind-o din acelaşi unghi, mi-am dat seama că ar putea fi figura unui militar, care priveşte de la dreapta la stânga, cu un halou negru în jurul capului şi care poartă o bonetă militară şi o uniformă preponderent albă în faţă. Oricare din soluţii ar fi, e un chip fantomatic…”.
Tot lui îi aparţine şi o fotografie recentă. „Aşadar, într-o zi pe la începutul lui februarie 2013, mă plictiseam, aşa că am luat cu mine aparatul de fotografiat şi am făcut nişte poze în oraş, la asfinţitul soarelui. Mai exact, în Piaţa Unirii. Pozele nu erau chiar interesante, aşa că multă vreme au stat în memoria aparatului, fără să le descarc. Asta până când le-am descărcat şi ghici ce-am văzut… La una dintre poze, am surprins Hotelul Traian, probabil cel mai vechi hotel din Iaşi, construit în jurul anului 1880, după planurile celebrului Eiffel. Da, arhitectul care a proiectat şi Turnul Eiffel din Paris. Mă uit atent la ferestrele hotelului şi nu ştiu, ori am prea multă imaginaţie, ori jocul de lumini şi umbre e cu adevărat ciudat, căci eu văd vreo două chipuri fantomatice la două ferestre! Pe ambele le-am încadrat cu roşu în fotografie”.
Legende cu domni şi... canibali
Zonă încărcată de istorie este şi bulevardul Ştefan cel Mare. Teorii ale unor istorici, dar şi legende vorbesc despre catacombe întinse, vechi temniţe şi căi de comunicare domneşti, folosite şi ca adăposturi la invaziile turcilor şi ale tătarilor. Potrivit cronicarilor, prin secolul al XVI-lea, curtea cuprindea multe clădiri, nu doar divanul mare sau spătăria, ci şi cazărmi, grajduri, băi, cuhnii, pulberării, vama domnească. Din nefericire pentru ieşenii de astăzi, nu fermecătoare domniţe sau oşteni viteji bântuie zona, ci amintirea atroce a unei crime recente.
Un tânăr şi-a ucis în catacombele de la Cub sora. Pentru unii ieşeni, misterul acelui act feroce nu a fost în totalitate dezlegat. „Uneori o aud plângând pe fată, noaptea. Eu stau într-un bloc din zonă şi de multe ori am coşmaruri. Înainte să se întâmple crima, câteva nopţi la rând m-a trezit senzaţia de sugrumare. Am citit apoi, într-un ziar, că a strangulat-o cu bretelele ghiozdanului. De multe ori m-am gândit să mă mut, dar ceva parcă mă opreşte de fiecare dată. Nu cred că biata fată şi-a găsit odihna”, ne-a spus Elena T.
O teorie şi mai sinistră o are pensionarul Decebal Popescu: „Eu ştiu că acolo s-au întâmplat mai multe. Criminalul, cel care a fost condamnat, e vinovat doar pe jumătate. Poate că el a făcut, dar nu era ideea lui. Era, cum să vă spun, controlat, posedat, doar un fel de vas. Funcţiona ca o maşină, ca un zombie. Şi cred că ştiu cine a făcut asta de fapt. Lucifer, Satana sau cum vreţi să îi mai spuneţi. De fapt, un vampir, un canibal. Nu degeaba biata fată arăta ca mâncată. Ştiu şi asta. Vă miraţi, nu? Pozele nu au fost date publicităţii, dar eu ştiu”.
Vampirul din cavou
Nu puteau lipsi istoriile cu fantome nici la Cimitirul Eternitatea, locul de ultimă odihnă al multor personalităţi ale Iaşului. Nu Ion Creangă sau Mihail Kogălniceanu îi urmăresc însă cu ochi atenţi pe alei pe vizitatorii de ocazie sau cei veniţi să aducă rudelor un omagiu. „Am avut o experienţă care m-a marcat, acum câţiva ani. Abia venisem în Iaşi, student în anul întâi. Îmi plac chestiile gotice, atunci cam aveam pata pusă pe cimitire. Am venit să văd cum e, că auzisem multe despre ăsta din Iaşi. Când am intrat, nu am avut nicio frică, nu m-am gândit la moarte ca la o chestie de care să mă tem. Am hoinărit printre alei, mai ales în zona veche. Era un cavou vechi, cu uşa deschisă. M-am aşezat în fund, pe pământ, şi mă uitam în jos, în întuneric. Scările erau sfărâmate, nu puteam coborî. Am simţit un fior şi ceva ca o prezenţă care se uita la mine, de departe. Ca din altă lume. Atunci am văzut ceva. Un schelet care se uita la mine, cu ochi roşii”, ne-a povestit Tudor Andriesei.
Istoria nu s-a terminat însă aici: „Au trecut câteva săptămâni. Dormeam, eram singur în camera de cămin. La un moment dat, am auzit zgomote. Parcă era ca un toiag care se lovea de podea. Am tresărit, am deschis ochii. Era întuneric şi m-am uitat la ceas. Două şi ceva. Am simţit că o ia inima razna şi acelaşi tip de prezenţă. Nu sunt slab de înger, am trăit la ţară o vreme, iarna mă mai întâlneam cu lupii pe drum şi nu aveam greţuri. Dar de data asta eram îngrozit. Apoi uşa s-a deschis singură. Am dat să aprind veioza, becul s-a ars. Pur şi simplu, simţeam că a intrat cineva în cameră. Nu vedeam cine e, nu cu ochii, dar cu mintea vedeam scheletul ăla şi simţeam că îi e foame. Ca într-un film prost, nu? Apoi am simţit durere la gât, un fel de muşcătură, şi mi s-a rupt filmul. Dimineaţa eram slăbit, aveam spasme, greţuri, ameţeală. Mi-a luat vreo trei zile să îmi revin. Au trecut ani şi încă am coşmaruri cu noaptea aia, şi nicio explicaţie”.
Desigur, mulţi ar putea spune că toate acestea sunt doar rodul unei imaginaţii înfierbântate, iluzii create de minţi cărora realitatea li se pare prea fadă sau prea tristă. Dar oare aşa să fie? Ce ar însemna ca realitatea noastră confortabilă, raţională să fie de fapt iluzia? Cristina CZELLER

Casa ultimului călău
O adevărată celebritate în materie de fantome e imobilul dărăpănat din Manta Roşie, în care se spune că ar fi locuit ultimul călău al Iaşului, Gavril Buzatu. Iertat de temniţă tocmai pentru a-i pedepsi pe alţi răufăcători, acesta este portretizat de scriitorul Eugen Sendrea drept „o namilă de om, al cărui cap trecea cu mult de pragul de sus al unei uşi”. „Faţa slută, părul lung, murdar şi vâlvoi şi privirea sălbatică ar fi îngheţat de frică orice fiinţă omenească. Purta un suman lung, ţărănesc, pe umeri îi atârna o traistă, iar în mâna dreaptă ţinea un drug de fier. Avea ochii mici ca două măsline”.
Casa a slujit drept cantină Spitalului Socola, pentru ca, ajunsă la fostul Combinat de Utilaj Greu, să cadă în cele din urmă în ruină. În ciuda folosinţei prozaice, în jurul său s-a ţesut o adevărată mitologie. Unii ar jura că locul e bântuit de spiritele celor executaţi de Buzatu, care strigă după răzbunare, alţii cred că acolo îl poţi întâlni pe strigoiul proprietarului, lustruindu-ţi securea sau oglindindu-se într-un bazin cu sânge. Iubitorii de paranormal se mai pot delecta cu istorii despre urlete ori hohote în miez de noapte, lumini stranii şi arătări întunecate gonind prin pădurea din apropiere.

Drumul bântuit
Drumul dintre satele Sârca şi Luncani e şi el de legendă. Din ce spun oamenii locului, e bântuit de spirite care caută... om bun. Ele se adună la capătul unui iaz secat şi merg pe urmele drumeţilor preţ de 3 kilometri. Aici au fost îngropaţi în grabă soldaţi căzuţi în 1917, care acum apar sub formă de siluete translucide şi tăcute, pe partea dreaptă a drumului. Bătrânii cred că ei sunt prinşi în zona dintre lumi, aşteptând să li se deschidă poarta spre o alta, poate mai bună.