Povestea dansatoarei de la Şcoala de Surzi

O ştire banală într-un ziar şi un vis i-au schimbat viaţa profesoarei de dans Carmen Vezeteu * ea se pregătea să ajungă medic veterinar, dar destinul i-a rezervat o altă misiune: instructor de dans la Şcoala de Surzi din Vaslui * de 26 de ani este în slujba copiilor cu deficienţe de auz şi nu a regretat niciodată acest lucru  

O zi obişnuită din anul 1988 i-a marcat destinul vasluiencei Carmen Vezeteu. Ea se pregătea intens să devină medic veterinar, făcea practică agricolă pentru că aşa erau pe atunci cerinţele, iar într-o pauză de lucru a deschis un ziar. A citit despre un concurs de dans de la Craiova, câştigat de elevii surzi din Vaslui. Articolul a impresionat-o profund, iar în timpul nopţii a visat că era profesoara de dans a acelor copiii. Aşa a început totul. „Îmi aduc aminte cum stăteam cu ziarul în mână şi mă minunam că nişte copii care nu aud pot câştiga trofee la un concurs de dans. Eu cochetam deja cu dansul, era o pasiune a mea, făceam coregrafie pe la grădiniţe şi şcoli şi participasem la serbări şcolare cu micuţii pregătiţi de mine. Nu m-am gândit nici o clipă că voi ajunge să-i învăţ să danseze pe elevii surzi”, a recunoscut Carmen. După ce a citit articolul a căzut pe gânduri, iar în timpul nopţii a visat că era instructorul celor mici. „A doua zi m-am dus la Inspectoratul Şcolar şi mi-am depus dosarul ca să lucrez în învăţământ. Nu am reuşit imediat să ajung unde mi-am dorit. Am profesat o perioadă în comuna Ivăneşti, iar când o prietenă m-a anunţat că este un post liber la Şcoala de Surzi, nu am ezitat nici o clipă”, a spus Carmen, adăugând că nu a regretat nicio clipă secunda în care a depus cererea.
Dicţionarul de dans
Începutul a fost greu, mai ales că nu cunoştea limbajul mimico-gestual. A fost nevoită însă chiar din prima zi să intre „în pâine” şi să înveţe să comunice cu elevii. „În prima zi de şcoală am ieşit în oraş cu 60 de elevi. Acum îmi dau seama că a fost o nebunie, dar atunci eram tânără şi voiam să fac ceva pentru ei. Cred că primele semne pe care le-am învăţat au fost «vreau apă», «vreau la baie», «stai cuminte». Nu voi uita niciodată această zi. Când am ajuns seara acasă eram frântă, dar satisfacţia pe care am simţit-o atunci nu s-a putut compara cu nimic din ceea ce făcusem până atunci. Aşa că am rămas la şcoală”, a povestit cu nostalgie instructorul de dans.
Când dansăm?
E prima întrebare pe care o adresează toţi elevii care ajung la Şcoala de Surzi. Pentru ei, dansul reprezintă modalitatea cea mai bună de socializare şi de a avea încredere în ei. La fiecare început de an şcolar, toţi elevii se adună în sala de sport şi încep să danseze. Fiecare în legea lui, cum s-ar spune. Instructorul stă pe margine şi îi priveşte, apoi dansează cu ei. Aşa îşi dă seama care are talent şi cu care poate participa la competiţii.
„După primul dans, cel din sala de sport, urmează cele din zilele de sâmbătă şi duminică. Atunci din nou dansăm, dar facem şi selecţia. Sunt copii cu adevărat talentaţi, care vor cu orice preţ să danseze. Şi îi vezi. În timp, noi, adică eu şi elevii mei, ne-am pus la punct un sistem de semne specifice. Avem, putem spune, un dicţionar de semne special pentru dans. Pentru vals avem un anumit semn, pentru muzică populară alte semne şi tot aşa. E suficient să le vadă şi ne înţelegem perfect. Elevii noştri nu au dansat niciodată forţat. Au dansat pentru că au vrut şi le-a plăcut enorm de mult”, a povestit profesoara.
Simt ritmul şi imită foarte bine
Nu aud muzica, dar încearcă să simtă ritmul punând palmele pe boxe şi imită foarte bine instructorul. Mulţi dintre cei care aud perfect nu ar reuşi să danseze la fel de bine cum o fac copiii cu deficienţe de auz. „Când dansăm dăm boxele foarte tare, iar elevii vin şi pun mâna pe ele ca să simtă ritmul. Cel mai frecvent însă ne imită pe noi, instructorii. Sunt deosebit de atenţi. Să vă dau cel mai bun exemplu: avem voluntari de la Liceul «Mihail Kogălniceanu» care vin şi dansează cu noi. Ei mai greşesc, chiar dacă aud muzica, dar copiii mei nu. Sunt atenţi şi concentraţi. E adevărat că pentru a obţine performanţă trebuie să muncească de două ori mai mult decât o fac cei care aud, dar nu se plâng niciodată. Ştiu că după muncă vin şi satisfacţiile, premiile şi aplauzele”, a spus instructorul.
De-a lungul timpului, elevii de la Şcoala de Surzi Vaslui au urcat de zeci de ori pe scenă şi au smuls ropote de aplauze. Au adunat însă şi lacrimi. Nu toţi semenii lor înţeleg că ei sunt un pic mai speciali şi i-au jignit. Poate uneori involuntar, dar tot i-a durut.
Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi
În primii ani de acasă învăţăm să-i tratăm cu respect pe cei din jur. Asta îşi doresc cei cu deficienţe de auz şi nu numai. Carmen ne-a povestit că ea predă cursuri de dans şi în învăţământul de masă şi nu de puţine ori a întâlnit micuţi răutăcioşi pentru că aşa au văzut că se poartă şi părinţii lor. Spuneau anumite vorbe pe care le auzeau acasă, la părinţi. „Eu nu fac morală nimănui, dar mă doare când văd că sunt părinţi care nu înţeleg să le dea propriilor copii o educaţie adecvată. Am avut surpriza să mă întrebe nişte copiliţe de ce luăm la dans şi pe colegele grase, că sunt urâte şi strică echipa. Sau pe cele cu handicap uşor. Asta au auzit ele acasă. Nu ştim nici unul ce ne rezervă viaţa. Un accident, ferească Dumnezeu, ne poate nenoroci. Poate de aceea e bine să învăţăm de mici, să ne educăm copiii, să îi respecte pe cei cu care soarta nu a fost prea darnică”, a spus instructorul.
Părinţii copiilor, primii sponsori
La toate concursurile la care au participat, elevii au avut nevoie şi de ţinute. Părinţii lor au fost primii sponsori, apoi cadrele didactice din şcoală. Toţi se mobilizau pentru a apărea pe scenă cât mai frumos. De fapt, Şcoala de Surzi e o mare familie, în care fiecare îl susţine pe celălalt. S-au legat prietenii pe viaţă, iar cei care au învăţat aici primii paşi au continuat să danseze şi după ce au plecat. Este de referinţă poate exemplul dat de Ramona Ianovici, care odată ajunsă la Iaşi, la Asociaţia de Surzi, a pus bazele unei trupe de dans. Alţi dansatori şi-au ales alte meserii şi s-au împrăştiat prin lumea largă sau au plecat peste hotare. Nu au uitat niciodată şcoala de la Vaslui şi de câte ori trec prin oraş se opresc şi pe la foştii dascăli. Vin cu flori „ca la cununia civilă”, cum râd unii profesori. Şi ei la rândul lor îi primesc cu dragoste pentru că, sufleteşte, sunt legaţi prin timpul petrecut împreună.
Aplauze şi diplome
Fiind un instructor de dans foarte bun şi cu experienţă, ocaziile de a pleca de la Şcoala de Surzi nu au lipsit pentru Carmen Vezeteu. Niciodată însă nu s-a putut desprinde de cei mici. Atunci când ţi se lipesc de suflet, spune Carmen, e pentru toată viaţa. Premiile pe care le-a obţinut cu ei la zeci de concursuri sunt importante pentru că i-au făcut pe elevii cu deficienţe să simtă că nu sunt altfel decât ceilalţi semeni ai lor. Că se pot mişca la fel, că pot iubi la fel, că pot simţi la fel durerile şi bucuriile. „Au curs râuri de lacrimi la competiţiile unde nu am câştigat. Au fost zâmbete şi chiote la cele la care am urcat pe podium. Poate de referinţă rămâne concursul de acum şase ani de la Târgul Mureş, unde au participat trupe de dans din 28 de judeţe şi din învăţământul de masă, dansatori foarte talentaţi, iar noi am reuşit să luăm locul trei. Chiar Emma Nicholson ne-a înmânat premiul. Repet însă, pe diplome, trofee se aşterne praful, dar sentimentele care ne-au legat, dragostea care au găsit-o la Vaslui aceşti copii a contat şi va conta toată viaţa lor”, a mai spus instructorul de dans. Astăzi, Şcoala de Surzi se numeşte Şcoala Incluzivă „Constantin Pufan” şi are elevi cu diferite deficienţe, nu doar cele de auz. Şi cum dansul poate mobiliza toate inimile, mulţi încearcă, timid, să urmeze cursurile de dans, dar „maeştri” rămân tot cei cu deficienţe de auz.
Simona POP

„ Elevii mei citesc toţi pe buze. Foarte bine. Nu aud, dar dacă se uită la tine ştiu exact ce vorbeşti. Nu de puţine ori prin culise erau făcuţi «handicapaţi» sau «citeau» la unii şi alte expresii mai tari. Veneau cu lacrimi în ochi şi îmi explicau, dar acest lucru îi şi îndârjea şi îi motiva într-un fel să demonstreze cât sunt de buni. Eu pot spune ca am ţinut şi lecţii de psihologie, le-am explicat că oricine poate avea un accident, le explic că nu trebuie să se simtă marginalizaţi sau jigniţi că sunt copii speciali, dar tot îi mai doare” -- Carmen Vezeteu