Şcoala românească, de la pionieri şi cretă la tabletă şi telefoane inteligente

Dimensiune font:

| 11-03-2017 05:05

După un început uşor timid şi restricţionat de regulile vremii, educaţia românească a prins curaj, ajungând, astăzi, pe alocuri, foarte tehnologizată * de la uniforma obligatorie şi manualul unic din timpul regimului comunist, în „clasa viitorului”, elevii vor învăţa de pe manuale digitale, utilizând instrumente de ultimă oră pentru predare şi învăţare

Învăţământul românesc a suferit, de-a lungul timpului, o serie de schimbări majore. Survenite odată cu modificări ale regimului politic, evoluţia tehnologiei sau schimbarea mentalităţii societăţii, acestea au dus la transformarea modului în care copiii învaţă. Dacă la începutul secolului al XX-lea, în România mulţi aveau o educaţie foarte serioasă, prin aceasta înţelegându-se nu neapărat foarte multe cunoştinţe teoretice, ci ştiinţa de a se comporta în orice fel de situaţie, între cele două războaie mondiale nu toţi copiii se duceau la şcoală, perioada fiind dominată de dorinţa părinţilor de a cumpăra pământ. Astăzi, s-a ajuns la stadiul în care foarte multă lume este şcolarizată, însă, cu toate acestea, rezultatele la învăţătură nu par a fi mulţumitoare.

Istoria educaţiei în România

Ca în orice societate, evoluţia istorică a sistemului educaţional românesc a urmărit îndeaproape evoluţia sistemului politic şi administrativ. Astfel, după un început uşor şovăielnic, în care accesul la educaţie era fie interzis, fie limitat, învăţământul românesc a început să câştige teren la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când apar reformele în educaţie, iar învăţarea tinerilor devine una dintre priorităţile vremii. Potrivit datelor istorice, în trecut, deşi şcolarizarea era disponibilă mai ales la oraşe, în mod frecvent funcţionând pe lângă biserici şi mănăstiri, dezvoltarea sistemului de învăţământ prinde contur odată cu organizarea primelor cursuri de studii superioare în limba română. Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iaşi prima şcoala de ingineri, iar în perioada 1818-1822, cele două academii domneşti din Bucureşti şi Iaşi sunt desfiinţate şi înlocuite cu alte instituţii de învăţământ în limbă română, Colegiul „Sfântul Sava”, respectiv „Academia Mihăileană”. Ulterior, aceste instituţii vor constitui bazele înfiinţării primelor două universităţi moderne din România, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1860), respectiv, patru ani mai târziu, Universitatea din Bucureşti.

Tot atunci, Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucţiunii Publice, care reglementa organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional. Legea împărţea învăţământul în trei mari cicluri: primar, secundar şi superior.

În perioada interbelică existau diferenţe între tipul de educaţie primită de către elevii din zonele rurale şi cei din zonele urbane, învăţământul fiind adaptat la nevoia forţei de muncă din fiecare zonă. De asemenea, liceele au trecut printr-un proces de modernizare, învăţământul clasic fiind simplificat, iar învăţământul tehnic fiind îmbunătăţit semnificativ pentru a furniza tehnicieni şi muncitori pentru fabricile care au fost construite în toată ţara.

Dictatura legionar-fascistă şi al doilea război mondial au marcat sistemul educaţional, mulţi profesori universitari fiind ucişi sau forţaţi să se pensioneze. Cu toate acestea, ocupaţia sovietică a schimbat fundamental sistemul de învăţământ românesc, rotindu-l de la un sistem liberal, de inspiraţie franceză, la un sistem educaţional de tip stalinist.

Învăţământul din vremea comunismului

Educaţia din perioada comunistă poate fi împărţită în trei perioade, bazate pe cele trei reforme ale învăţământului. Prima dintre ele a fost reforma din 1948/1949, care, în esenţă, a instalat un sistem „în oglindă” a sistemului educaţional din Uniunea Sovietică. A doua perioadă coincide cu reforma din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învăţământ, în timp ce ultima parte a educaţiei din perioada regimului comunist a fost caracterizată de reforma din anul 1972, care restricţiona, din nou, sistemul şi readucea ideologia naţional-stalinistă în sistemul educaţional.

Pentru elevii din vremea regimului comunist, şcoala însemna mai mult decât ore de curs. Aceştia participau la ateliere şi muncă patriotică, iar cuvintele de ordine ale învăţământului din acea perioadă fiind „disciplină” şi „obligativitate”. De asemenea, cine ar putea uita de apartenenţa elevilor la organizaţii precum „Pionierii” sau „Uniunea Tineretului Comunist”? „Cele mai mari diferenţe dintre învăţământul din vremea regimului comunist şi învăţământul din zilele noastre sunt cele care ţin, cred eu, de disciplină şi respect. Se ţinea foarte mult la disciplină şi educaţie, eram verificaţi zilnic dacă avem batistă şi unghii curate, ca să nu mai spun de uniformă, care era absolut obligatorie. În niciun caz nu exista elev fără uniformă”, a declarat Mihaela M., elevă în anii comunismului.

În categoria lucrurilor obligatorii intrau şi manualele unice, alături de carnetul de note, care cuprindea nu mai puţin de 15 îndatoriri. „Materia era, pe alocuri, mai uşoară. Exista un singur manual şi o singură materie de pe care învăţa toată lumea. Nu existau caiete suplimentare, culegeri speciale şi tot felul de manuale colorate. Pe lângă asta, elevii trebuiau să participe la ateliere, iar sâmbăta erau duşi la aşa-numita muncă patriotică”, a explicat Virgil D., fost cadru didactic.

Cu toate acestea, sunt unele aspecte ale învăţământului care au rămas neschimbate. Printre acestea se numără competiţia şi participarea frecventă la olimpiade şi concursuri şcolare. „Competiţia şi dorinţa de a reuşi existau şi atunci. Se punea accent pe participarea la concursuri şi olimpiade şcolare. Cine reuşea la competiţii şcolare, creştea foarte mult, în ochii tuturor”, a adăugat Virgil D.

Chiar şi aşa, potrivit elevilor vremii, respectul faţă de profesor şi educaţie avea o cu totul altă însemnătate. „Tot aici aş putea spune că eram mai cuminţi, în sensul că nu exista libertatea şi diversitatea care există astăzi. Făceam poznele vremii, însă când venea vorba despre şcoală şi profesori, parcă exista un respect mai mare. Pe de o parte respect, pe de alta spaimă. Profesorul/învăţătorul era considerat un fel de Dumnezeu, nimeni nu-i răspundea sau contesta ce spune acesta. Desigur, sunt avantaje şi dezavantaje, Anume, eram mai respectuoşi, însă unii au transformat respectul într-o formă de supunere”, a completat Mihaela M.

Trecerea la învăţământul 2.0

Deşi regimul comunist a lăsat în sistemul de învăţământ semne vizibile şi astăzi, dezvoltarea rapidă a tehnologiei, dar şi deschiderea tot mai evidentă către Europa au creat premisele construirii unui sistem de învăţământ modern şi adaptat nevoilor actuale. Aşa se face că tot mai mulţi elevii au început să lase tabla şi creta pentru flipchart-uri, manualul clasic pentru cel digital, iar băncile s-au îmbogăţit cu tablete, laptopuri şi telefoane inteligente.

Mai mult decât atât, oficialii Ministerului Educaţiei promit că în patru ani toate unităţile de învăţământ din ţară vor fi dotate cu echipamente corespunzătoare pentru internet Wi-fi, care să permită, ulterior, introducerea în cât mai multe săli de clasă a celor mai noi şi interactive tehnologii pentru uşurarea procesului de predare/ învăţare. „În momentul de faţă, din punctul de vedere al logisticii informatice, toate şcolile din România sunt conectate la internet, dar vorbim de o conectare punct fix. Avem un proiect în programul de guvernare şi îl pregătim chiar acum, pentru a fi finanţat din fonduri europene, care se numeşte Campusul şcolar. Deci, în şcolile unde nu avem Wi-Fi, vor fi instalate echipamente corespunzătoare, astfel încât să avem posibilitatea ca toate şcolile, peste patru ani, să fie conectate la internet din clasă, nu ca punct fix”, spune ministrul Educaţiei, Pavel Năstase.

Procesul de tehnologizare a sistemului educaţional românesc este abia la început, însă premisele dezvoltării acestuia par a fi fost cimentate. Mai mult decât atât, potrivit părinţilor, învăţământul românesc nu va avea de ales, el trebuind să ţină pasul cu dezvoltarea tehnologiei. „Interacţiunea elevilor cu tehnologia este una absolut firească. Uitaţi-vă cu câtă uşurinţă utilizează copiii de până în trei ani un smartphone sau o tabletă. În lumea viitorului şi şcoala va aparţine viitorului, de aceea sistemul de învăţământ nu va mai putea fi conceput fără instrumentele digitale”, a declarat Mara F., părintele unui elev în clasa a III-a.