Turiţa mare ajută la vindecarea ficatului

I se mai spune turicioară, scai mărunt sau leuşteanul muntelui şi are tulpina roşiatică, rigidă (atinge aproape un metru), neramificată, acoperită cu peri moi, la fel ca şi frunzele mari, alcătuite din frunzişoare mai mici crescute pe margini. Florile mici, de culoare galbenă, apar din iulie până în septembrie, formând un ciorchine alungit, ca un spic, de-a lungul tulpinii.

 

De la turiţa mare (agrimonia eupatoria), în scop terapeutic se folosesc doar părţile aeriene, în special frunzele şi inflorescenţele culese în timpul înfloririi. Are un miros slab, gust amărui, astringent, proprietăţi astringente datorită taninurilor şi stimulente ale apetitului şi secreţiilor gastrointestinale datorită substanţelor amare. Este indicată la afecţiuni cronice stomacale şi ca eupeptic amar, conţinutul ridicat de tanin asigurând o bună acţiune antidiareică, deşi are şi însuşirea de a reduce inflamaţiile mucoaselor.

Principiile active ale plantei sunt în special coleretice şi colagoge, stimulând eliminarea bilei în intestin şi favorizând secreţia bilei de către celulele hepatice. Ceaiul din turiţă mare stimulează contracţia vezicii biliare, descompune calculii biliari şi reface celulele hepatice distruse de ciroză. Este recomandat pentru vindecarea litiazei biliare, decongestionarea ficatului şi a vezicii biliare şi tratarea cirozei hepatice. La afecţiunile hepatice turiţa mare este mai blândă ca acţiune decât rostopasca, drenând ficatul şi ajutând la regenerarea sa. Se recomandă un amestec de câte 100 g de turiţă mare, drăgaică şi vinariţă, care se prepară sub formă de infuzie (câte o linguriţă de amestec la cană) şi se bea zilnic, dimineaţa, pe stomacul gol, câte o cană, iar în restul zilei se beau încă două căni.

Bun şi la muşcăturile de şarpe şi la tuberculoză!

Planta este folosită în tratamentul colecistopatiilor cronice şi congestiilor hepatice, în hipoaciditate gastrică, enterite catarale, la calculozele renale şi biliare, diateză urică, împotriva reumatismului cronic muscular şi articular, la gută, alergii, lipsa poftei de mâncare, gingivite, stomatite, inflamaţii ale caviţătii bucale şi ale faringelui, ulcer varicos, tumori, răni, contuzii, boli de piele, chiar la muşcături de şarpe sau de către insecte. Este un bun regenerator vascular datorită conţinutului său în catechine, având rezultate în tratamentul ulcerelor varicoase, în timp ce extractul alcoolic are proprietăţi antivirale.

La inflamaţie şi la ulcerul cavităţii bucale se face gargară (de cinci-şase ori/zi) cu decoct din 100 g plantă la un litru de apă. Se fierbe până când scade la o treime din cantitatea iniţială, în timp ce pentru uz intern în astfel de cazuri se face infuzie din 10-30 g plantă la un litru de apă, din care se beau trei-patru căni/zi.

Medicina populară recomandă această plantă ca un foarte bun remediu în tratarea tuberculozei pulmonare. Există mărturii că o cană cu ceai din turiţă mare, băută de trei ori pe zi, vindecă emfizemul pulmonar. Consumul ceaiului de turiţă mare este contraindicat, însă, celor care suferă de ulcer gastric.

Forme de utilizare

Ceai (infuzie): o linguriţă de plantă, uscată şi măcinată, se pune la o cană cu apă clocotită, se lasă un minut, se strecoară şi se beau zilnic câte două-trei căni de ceai.

Băi de plante: trei pumni de turiţă mare se pun într-un vas de patru litri cu apă clocotită, se lasă câteva minute, se strecoară şi se adaugă în apa pentru baie. Durata băii este de 15-20 de minute, iar după baie corpul nu se usucă, ci se îmbracă un halat gros şi se intră în pat pentru a se transpira abundent.

Alifie: într-un vas emailat se pun 150 g untură curată de porc, se pune la foc, iar când s-a încins se presară doi pumni de turiţă mare. Se lasă până ce se transformă într-o spumă şi se amestecă bine cu o lingură de lemn, după care se ia de pe foc şi se lasă până a doua zi, când se încălzeşte din nou până când amestecul devine fluid. Se strecoară prin tifon şi alifia obţinută se păstrează în cutiuţe închise, fiind recomandată la varice şi ulceraţiile gambei, fiind de un real folos în tratarea rănilor care se vindecă greu. (I.Târnoveanu)