„Cât de departe vom ajunge cărându-ne unul pe altul în memorie”
Dimensiune font:
Jocul - o spune Huizinga - include (şi) o mare doză de cruzime astfel încât, dincolo de joaca lingvistică („Cuvintele ţopăie în catalige/ lungindu-şi gâtul peste gard/ după vocalele care nu mai vin/ şi fără care nu se mai poate/ barză, bursuc, viezure, mânz/ mierlă./ Rezemat de o virgulă/ căzută din afişul/ cu lansările cărţilor de sticlă/ gardianul conchide: Geaba ai papuci/ dacă n-ai cârmâz/ mai bine dai cârmâzul/ şi păstrezi papucii” - Referat de necesitate), poetul ajunge inevitabil la această structură de profunzime a ludicului: toba e înlocuită, iată, cu tâmpla: „Cu însufleţire să lovim toba:/ ram ram ram ram!/ Mai tare,/ să scuturăm colbul imposturii/ de pe sufletul sunetului,/ cel care navighează/ în bărcuţa de hârtie/ spre care suflăm ca boii/ din staulul biblic/ Cu însufleţire să lovim:/ ram ram ram ram!/ Pune mâna, rupeţi-o din cot/ dacă îţi este mai îndemînă/ şi loveşte cu ea!/ Tu ce cauţi aici?/ N-ai tu putere pentru toba asta/ sau, cine ştie, poţi să o spargi./ Ia, copile, tâmpla asta e/ mai la îndemână,/ mai moale:/ tam taram...” (Toboşari cuminţi); asumându-şi şi alte ipostaze lirice („Eu pariez că nu se-aud ecouri/chiar dacă baţi un cui în tâmpla ceţii...”; „s-ajungi la timp şi traficând ispite/ din golul tâmplei în vecie să te-arunci”, se spune în poemul La patru fix), tâmpla/ toba reprezintă unul din semnele-reper de pe poteca lui Valentin Talpalaru.
Figura lirică din „Acordorul de semne” este călugărul serii care înoată în Lethe, râul uitării, aşteaptă să-l întâlnească pe „bunul Charon”, luntraşul zdrenţăros care să-l treacă peste Aheron, râul morţii: „Îmi trebuie mult curaj să ies din casă/ de parcă/ aş ieşi din trupul de frupt. De vină/ e resemnarea de călugăr a serii./ La capătul străzii, pustiul/ îşi ascute briciul/ pe ochii mei,/ iar eu stâng, drept, stâng, drept.../ şi apoi stând, sting, sting.../ Ai de ce să râzi:/ ce să caute pe aici/ bunul Charon,/ cum să-şi târâie barca pe uscat?/ Aerul este şubred/şi umezeala mi-a căptuşit ochii” (Curaj): aici sunt sărbătorile fără glorie ale tristeţii, tăcerile sunt „frumos ambalate”, iar păsările curg spre „apa cea moartă”. Simbolul în care se regăseşte, întreg, călugărul serii din poemele lui Valentin Talpalaru rămâne Enkidu, un „personaj liric” de lungă tradiţie în poezia noastră contemporană, de la Nichita Stănescu încoace: „Hai, prietene, povesteşte-mi singurătatea/ unde cuvintele ajung ca nişte veşti/ despre câştigarea războiului. Ezitarea noastră o simţi? E/ ca şi cum n-am avea de ales/cu ce moarte îi astupăm gura./ Toţi încearcă tertipul terţului/ ca şi cum ar fi/ un cod de comunicare iar noi/ literele pe care le desenează golul/ uluit de puterea-i/ După cum vezi, eu/ mai umil şi mai clasic,/ prost încheiat în carne ca/ într-o salopetă duhnind/ de cuvinte şi emoţii/sunt tot mai copleşit/ de splendoarea nimicului” (Enkidu, impostorul).
Interogaţia este, în poezia lui Valentin Talpalaru, ceea ce se cheamă relansator textual, dar şi un nucleu semantic, fixate în întrebări precum „despre ce să vorbesc/ cu voi, cei din partea de jos/ a clepsidrei?/ Să tac, spuneţi?/ Să aştept sfârşitul înfruntării/ dintre pardos şi ied,/ dintre columbă şi acvilă,/ dintre mine şi umbră?” (Dincolo de prag), „adică, mă întrebi, voi muri de singurătate?” (Cineva trebuie să existe), „apoi spunem frumos noapte bună/şi ce mai facem?” (Fă-te mică...), „de câte ori ai plouat toamna aceasta?” (Statistică), „vom biciui trupul viorii cu aplauze de mahala?” (Crochiu), „cum era pe maidan?” (Concesie), „Ce spui? Trecem înot Gibraltarul/ în dimineaţa asta peltică?” (Ce spui?), „Cât de departe/ vom ajunge cărându-ne/ unul pe altul/ în memorie?” (Negru pe alb). Arhitectura poemului se bazează pe acest semn esenţial de pe poteca de vorbe a lui Valentin Talpalaru; întrebarea lămureşte stări, senzaţii, sentimente, nelinişti, spaime, relaţia fiinţei cu sine şi cu lumea: elaborate, uneori în exces, textele din „Acordorul de semne” se structurează şi din punct de vedere tehnic în jurul semnului întrebării: „Stau în trupul meu/ ca un trofeu potrivit/ pentru pilda lui Iov - / poate sunt chiar/ cântecul său de priveghi./ Cine mă poate semăna/ cu pumnii căuş/ peste focul stins/ al amurgului?/ Cine mă crede/ rod otrăvit cu iubire/ în casele voastre de lut/ în care tăcerea/ curge până la capăt?” (Până la capăt).
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau