Foşnetul mătăsos al amintirii (II)

Foşnetul mătăsos al amintirii, cu legendele, chipurile, jocurile şi jucăriile copilăriei în satul Ghireni este întrerupt, adesea, de frigul pătrunzător al surpării acelei lumi: prăbuşirea conacului doctorului Piticaru şi fuga „de groaznica vânătoare iniţiată de golanii satului, îndrumaţi de politruci, sumar pregătiţi de eliberatorii noştri, ruşii”, frica „enormă” de cei de la Partid, cozile de la magazinele IRIC pentru câteva „inimi” şi alte asemenea marchează instalarea vârstei de fier a epocii comuniste care întrerupe brutal vârsta de aur a copilăriei, dominând, totuşi, prin complexul afectiv specific literaturii memorialistice, primul capitol al cărţii; „Întoarcerea spre locurile care te-au născut îţi creează aproape invariabil un sentiment ciudat de percepere a scurgerii timpului. Ai impresia că o clepsidră a fost răsturnată cu fundul în sus la naşterea ta şi că nisipul de deasupra este mult mai puţin decât cel scurs, de dedesubt. Nu ştii exact cât mai ai până la golirea balonului superior, dar simţi că timpul nu stă pe loc şi că grosul nisipului este în balonul de sub orificiul de scurgere. Din ce în ce mai mulţi din cei cunoscuţi de tine s-au mutat la loc de odihnă şi cu verdeaţă şi tot mai puţini oameni fac parte dintre cei cu care ai convieţuit trecutul tău”.

Într-un text antologic din volumul „Autoportret cu palimpsest”, Ana Blandiana observa că după numele domnitorilor sunt trecuţi anii între care au domnit, iar după numele scriitorilor sunt trecuţi anii între care au trăit, de unde rezultă că „primii sunt importanţi prin puterea pe care au avut-o, ceilalţi prin simpla lor existenţă”. Despre anii scriitorului dau seama incursiunile prin memoria sa; despre anii demnitarului, primar al laşului cu mai multe mandate, aflăm din capitolele Prin hăţişurile democraţiei şi Prin lumea largă. Întâmplări şi personaje, scene semnificative şi tipologii, cele mai multe, memorabile, din eterna noastră tranziţie spre nu se ştie ce anume, se aşază în caruselul memoriei lui Constantin Simirad; primarul este omul căruia mereu i se cere ceva (o casă, un teren, o autorizaţie de construcţie, un contract, un favor, bani şi iar bani), astfel încît pe stradă, la telefon sau în orele de audienţă se perindă personaje tipice în împrejurările tipice epocii, din care scriitorul distilează tipologii: funcţionari corupţi, şantajişti, beizadele, oameni cu sufletul deformat, tot felul de şmecheri ai zilelor noastre, dar şi oameni necăjiţi, victime ale vremurilor şi semenilor lor (în Audienţa şi Spre capătul firului, Constantin Simirad scrie poveştile triste ale unui doctor cu renume, dat afară din casă de nepot şi a Julietei, „frumoasa din studenţie”, venită să ceară un loc la azilul din Copou), arivişti cu mult peste ambiţiile „clasicilor” Rastignac şi Tănase Scatiu (Donose Radu, un portret-pivot de excepţie în care se pot recunoaşte mulţi demnitari mici şi mari), şacali ai noii orânduiri (Cernescu, „bătrânul şacal rămas fără colţii generaţi de lupta de clasă şi panicat de cursul luat de revoluţia din '89”), dar şi oameni cu destinul fracturat de o istorie vrăjmaşă, cum e Vasilică Haldan din schiţa „Quel flatteur!”.

Când îşi părăseşte cabinetul cu întâmplările şi tipologiile fixate acolo, primarul călătoreşte prin lumea largă, mereu atent, însă, la ceea ce îi spun locurile şi oamenii; textele din capitolul „Prin lumea largă” nu constituie ceea ce se cheamă un jurnal de călătorie pentru că schiţele şi povestirile din sumarul acestuia respectă, în fond, pactul autobiografic din care creşte cartea lui Constantin Simirad; în Franţa, la invitaţia primarului Paul, o cunoaşte pe Véronique şi nu ratează ocazia unui portret remarcabil, în trenul Strasbourg-Paris, întâlneşte cerşetori romi veniţi, şi ei, de pe meleagurile mioritice, care îl trezesc repede din reveria, luxul, calmul şi voluptatea călătoriei, în Polonia, în vizită la un „voievod”, asistă la un schimb protocolar de cadouri de tot hazul şi necazul (delegaţia de „baştani” români dau un tablou de Dan Hatmanu şi un ceas de argint, primind, în schimb, o insignă), la Arles, în Franţa, îl cunoaşte pe „nervosul” Ghiocel din Bucşinescu, ajuns într-o puşcărie franceză după comiterea unei crime abominabile, în China, Spania, Senegal, Maroc, Italia, Grecia, Germania, pe o insulă din Marea Nordului - peste tot primarul călător prin lumea largă stabileşte contacte emoţionale cu istoria locurilor, dar e mereu atent la diferenţele specifice faţă de realităţile de acasă: un singur loc e redescoperit în memorie cu inima, în pasiune, într-o vibraţie apăsat sentimentală:

„Algeria, dragostea mea! O ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, cu terenuri fertile, cu bogăţii fabuloase, cu oameni minunaţi. Acolo mi-am petrecut ani frumoşi din tinereţe, acolo am lăsat urme, prietenii şi regrete. Dedic aceste rânduri micuţului meu prieten, care plângea la plecarea mea definitivă în România. Avea vreo zece ani. Ochii vioi îţi ghiceau dorinţele şi ghemotocul uman, chiar dacă zâmbea mai tot timpul, avea imprimată o îndelungă suferinţă, o amară experienţă. Îl vedeam peste tot, umbla pe străzi cu un singur scop, să-şi cîştige hrana, şi făcea orice, cu aerul unui om matur şi amabil. L-am cunoscut în piaţa Bastilia, din Oran”.

Tot zbuciumul acestor călătorii prin lume se adună, iată, într-o filosofie de viaţă - „un mod propriu de a judeca lucrurile”, scrie prozatorul - şi în balsamul sunetului clopotelor unei biserici în ajunul Paştilor.
Va urma

Ioan Holban, „Despre cultură, cu dragoste”/ Foşnetul mătăsos al amintirii (I)