O frescă a României comuniste (II)

 Anii vicleni au călcat multe destine şi bune rânduieli. Nimic nu mai e în Valea Doamnei din ceea ce va fi fost vârsta de aur. Au mai rămas, însă, poveştile unor oameni, pe care personajul – narator le adună într-un „sipet miraculos”: acolo se află nu atât personaje, cât nişte caractere pentru că, iată, Iustin Vălureanu reţine nu atât figuri, cât imaginea unui personaj colectiv structurat mai ales din fizionomii semnificative în orizontul unei umanităţi pe care sistemul bolşevic o năruie încet, dar sigur.

Citiţi şi: O frescă a României comuniste (I)

Unele fizionomii restituie, în povestea lor, evenimente din cele două războaie mondiale; astfel, prin Tudor Buraga, invalid din primul război mondial, prizonier la austrieci şi unul dintre puţinii martori „care putea istorisi cum au fost luptele”, Iustin Vălureanu recompune ziua de 12 iulie 1917, pe frontul dintre Ploieşti şi Câmpina, pentru ca, intrat întâmplător în echipa care face un film documentar despre venirea armatei roşii „eliberatoare” în Bucovina, personajul – narator să refacă, din istorisirile sătenilor, episodul dramatic al rezistenţei ţăranilor din Bosanci împotriva unei unităţi a armatei sovietice şi, tot astfel, un fost ofiţer cu termen redus relatează întâmplări petrecute pe frontul de Vest, „într-un orăşel de lângă Banska – Bistrica”, iar unchiul Lazăr povesteşte un episod de pe frontul de Est, undeva, între sudul Ucrainei şi Stepa Calmucă, în vara anului 1942.

O altă categorie de martori o reprezintă foştii deţinuţi politici, dintre care se reţin unchiul N., fost legionar, întemniţat în urma unui proces „pus la cale de Securitate şi Miliţie”, eşuat apoi într-un azil din Ardeal, din istorisirea căruia se conturează imaginea adevărată a mişcării legionare; sau vărul George, fost ofiţer de grăniceri pe frontiera cu Ungaria, care a făcut „şapte ani de puşcărie politică”; în aceeşi categorie înscrie Iustin Vălureanu povestea unor deportaţi în Bărăgan, după ce au trecut pe la Sighet şi Gherla, greva minerilor din Valea Jiului, în 1977, relatată de un fost miner care păstrează o fotografie „samizdat” cu Ceauşescu şi Verdeţ, precum şi propria mărturie de la graniţa ameninţată de invazia sovieticilor, la 21 august 1968. În sfârşit, galeria cu cele mai numeroase chipuri e a acelora prin care s-a fixat în România jumătăţii de veac XX ceea ce Marin Preda numea „era ticăloşilor”; Nelu Brumărel care a trecut repede şi firesc de la legionari la comunişti, tovarăşa secretară Catrina care interzice „panarama religioasă” a înmormântărilor în timpul săptămânii, căpitanul de Miliţie din oraşul B. care hărţuieşte o doctoriţă, mecanismul manipulării ţăranilor în vederea colectivizării şi efectele sale devastatoare („Din ce ne dă colectivul, am muri de foame. şi noi, şi animalele. Mai stai şi cu frica-n sân că te înhaţă miliţianul pentru o traistă de grăunţe de pe ogorul tău, cu munca ta. Mare blestem pe capul nostru”, spune un personaj), suspiciunea, vânzarea de frate („Frate să-şi trădeze fratele, fiul să-şi vândă tatăl, nevasta să-şi trădeze bărbatul.

Au fost de când lumea asemenea mârşăvenii, dar în ultimii ani ne copleşesc, încep să devină regulă. Încotro ne îndreptăm? şi cât ne mai rabdă pământul?”, se întreabă un alt personaj), ipochimeni de tot felul, Nică al lui Bolohan, tâlhar, apoi, colector de cote, primar şi director de gostat – un studiu de caz antologic, primul secretar dintr-un orăşel din Moldova, „un ipochimen complexat şi cu apucături autoritariste”, rinocerul- şef , adică, redactorul - şef al ziarului unde lucrează Iustin Vălureanu – aceste fizionomii re- prezintă tipologia ticăloşilor stupizi, vicleni, grobieni; lângă aceştia sunt „victimele”, artişti precum violonistul Ambrozie, oameni de altădată – Cleopatra şi Romeo Zaharescu, doamnele Bratu de la cofetăria „Garofiţa”, maica Eupraxia de la o mănăstire din Nord, profesorul Erwin Hrabal sau Erzsebet, fiica unor grofi din Transilvania, „pauperizaţi prin naţionalizările din 1948”.

Personajul-narator sondează în multe pagini, cu mijloace narative specifice stilului său, adesea, amar-ironic, „tristeţile provinciale”, din acea măruntă provincie, strivitoare de fiinţe, bune sau rele, scoţând din om mizerii neştiute, periferie existenţială care a suportat - şi mai suportă încă – nu numai sufocanta, paralizanta lipsă de orizont a trăitorilor de-acolo, dar e apăsată şi de nesimţirea, cinismul unor obscuri satrapi locali, care se simt în aceste mici provincii ca peştele-n apă. În lanţul poveştilor acestor martori creşte istoria însăşi, cu întâmplările şi oamenii ei aşa cum au fost: Iustin Vălureanu caută, în primul rând, combatanţii din cele două războaie mondiale, deţinuţii politici ai regimului bolşevic, pe opozanţii acestuia (chiar şi într-o discuţie cu Danuta, publicistă la un cotidian din Varşovia, tot despre opozanţi – cei polonezi – va fi vorba) – ultimii martori ai unei istorii recente încă nu pe deplin desluşită şi, deopotrivă, ai prezentului nostru problematic.