Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată: „Am avut vise în care Maria Callas sau Pavarotti îmi dădeau soluţii tehnice”

 

* dialog cu soprana Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată, solistă a Operei Naţionale Române Iaşi

* este unul dintre cei mai serioşi profesionişti pe care i-am întâlnit în ultima vreme; totuşi, râde mereu, împrăştiind în jur o energie fantastică! * a spulberat mitul „sopranei care umple scena”, prezenţa sa fizică trimiţând cu gândul mai degrabă la o balerină, deşi vocea ei „umple” săli precum cea a Teatrului Naţional din Iaşi * date fiind statura şi numele său de familie – Roată - a primit din partea celor mai autorizate voci - de la profesorii din şcoala generală, până la cei de la Conservator -, supranumele de „Roticică”, iar în încercarea de a cuprinde energia ei nestăvilită, i se mai spune şi „Duracell” * maestrul Andrei Şerban, care a montat două spectacole la Opera din Iaşi în cea de-a doua parte a anului 2012, a distribuit-o în numai puţin de patru roluri: trei în „Indiile galante” şi unul în „Troienele”... * despre cât de important este să crezi în talentul şi forţele tale, dar şi să întâlneşti oameni care să-ţi spună la momentul oportun: „Vei reuşi!”, citiţi în interviul pe care artista ieşeană a avut amabilitatea să ni-l acorde, între două repetiţii...

 

Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată este solistă a Operei Naţionale Române Iaşi din 2003. A absolvit Universitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de Interpretare Muzicală, secţia Canto, la clasa conf. univ. Adriana Severin (2002) şi masteratul, la clasa prof.univ.dr. George Solovăstru. În 2012, a devenit asistent universitar doctorand la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. În repertoriul său de operă şi operetă se regăsesc:„Flautul fermecat” (Regina Nopţii), „Nunta lui Figaro” (Barbarina), „Bărbierul din Sevilla” (Rosina),„Ariadna la Naxos” (Zerbinetta), Rigoletto (Gilda), „Don Pasquale” (Norina), Elixirul dragostei (Adina), „Liliacul” (Adela) etc. În 1996, a cucerit Premiul I şi „Premiul special al juriului” la Concursul Naţional „Hariclea Darclée”, Brăila. A colaborat cu Opera Naţională Bucureşti şi alte instituţii muzicale din ţară, a susţinut turnee în Elveţia şi Germania.

 

- Opera ieşeană a devenit tot mai vizibilă în ultimii ani, publicul este tot mai numeros. Ce crezi că s-a schimbat în mod decisiv?

- Noi am rămas aceiaşi şi avem aceeaşi dăruire dintotdeauna pentru muzică şi pentru public. S-a schimbat modul în care suntem promovaţi. Ani la rând, afişele au avut acelaşi format, aceeaşi culoare. Acum, fără să vrei te opreşti să vezi un afiş al Operei şi zici: „A, e interesant, vreau să văd spectacolul acesta”. Tot timpul e sala plină!

 

„Domnule, vă urăsc! Pur şi simplu îmi vine să vă strâng de gât!”

 

- Cum a fost întâlnirea cu regizorul Andrei Şerban?

- A fost o întâlnire cu multe emoţii! (Râde! De fapt, râde aproape tot timpul, aşa încât, imaginaţi-vă că revedeţi, de la un paragraf la altul, această paranteză! – n.red.) Ca să te prezinţi în faţa lui Andrei Şerban trebuie să te ştii foarte bine pregătit. Eram conştientă că el lucrează cu voci extraordinare, cu vârfuri ca Natalie Dessay, Roberto Alagna, Placido Domingo, aşa că m-am gândit că trebuie să fac ceva (pocneşte din degete, ca într-un dans – n.red.), să ies în evidenţă, să mă fac remarcată. M-am pregătit cu un singur rol, Zima. Spre surprinderea mea, Andrei Şerban mi-a spus că mai pot face un rol, apoi încă unul. „Cine, eu?” „Da, da, tu”. Perioada în care am lucrat la aceste două spectacole a fost extraordinară. Începeam dimineaţa la 8 – 9, şi lucram până seara, la 10 – 11, dar timpul trecea fără să-ţi dai seama!

- Şi, până la urmă, bariera aceea impusă de statutul de „monstru sacru” a căzut?

- Dar nici nu există aşa ceva! Andrei Şerban pare intangibil, dur, dar este un om absolut normal, care a luat ce era mai bun din fiecare dintre noi şi ne-a pus în lumină. Lucrează la amănuntul amănuntului. Vrea să iasă totul perfect. La un moment dat, i-am şi spus: „Domnule, vă urăsc! Pur şi simplu îmi vine să vă strâng de gât!”... Tu ai impresia că ai făcut totul extraordinar de bine, iar el spune: „Nu, astăzi a fost totul fără... fără energie, fără...” În astfel de situaţii trebuie să stai foarte bine cu psihicul! La repetiţiile cu Andrei Şerban nu ai voie să vii cu jumătăţi de măsură: e omul care îţi dă totul, dar în acelaşi timp cere totul de la tine... De curând, ne-a transmis salutări de la Paris, spune că îi este dor de Iaşi. Sper că vor mai fi şi alte colaborări!

- Pentru spectatori, a fost frapantă diferenţa dintre „Indiile galante” şi „Troienele”. Cum a fost pentru artişti trecerea de la o distribuţie la alta, de la feerie, la dramă?

- Pentru „Troienele” îţi trebuie o energie fantastică. Interior, trebuie să fii foarte echilibrat, pentru că altfel te domină emoţia şi nu mai poţi duce la bun sfârşit rolul. Totul este dramatic, de când începe, până se termină, îţi vine să smulgi cămaşa de pe tine. Este foarte dur. Genial, dar dur! Ceea ce m-a fascinat la spectacolul acesta a fost faptul că, deşi cântam într-o limbă necunoscută, greaca veche, şi nu înţelegeam nimic, domnul Andrei Şerban a spus că trebuie să transmitem prin vibraţia sunetului - care să vină din interiorul nostru şi să devină o emisie organică - anumite stări şi sentimente. „Troienele” a dus, cred, la apariţia unui nou gen de operă, în care ai incantaţii, declamaţie, ritmuri africane, ritmuri asiatice. Spectacolul acesta este o experienţă extraordinară din toate punctele de vedere, pentru noi ca artişti, dar cred că şi pentru public.

 

„Nu mă fac medic, nu mă fac balerină, mă fac cântăreaţă de operă!”

 

- Cine a fost cel/ cea care a descoperit talentul tău, care te-a încurajat să urmezi această profesie?

- M-au încurajat în primul rând părinţii mei, cărora le-am spus din start: nu mă fac medic, nu mă fac balerină, mă fac cântăreaţă de operă! Nu o să le pot mulţumi niciodată îndeajuns pentru tot ce au făcut şi fac pentru mine, pentru felul în care m-au crescut şi educat. Fără ajutorul lor, nu ajungeam unde sunt azi. Mă rog bunului Dumnezeu să-i ţină sănătoşi mulţi ani, pentru că mai avem - şi eu, şi fraţii mei - nevoie de ei, multă vreme de acum încolo.

- De unde venise ideea că vrei să devii cântăreaţă de operă?

- La noi în casă se cânta. Mama putea foarte bine să fie o soprană de coloratură, avea o voce extraordinară, iar tatăl meu este preot, cu o voce despre care se spunea că e a unui „al doilea Herlea”. În plus, veneam la operă de mică. Le-am spus părinţilor că dacă mă trimit la Liceul de Informatică, o să învăţ, dar nu ca la Liceul de Muzică! Tata mi-a spus că n-o să aibă niciodată bani să-mi cumpere un instrument. „Nici o problemă, asta se aranjează, mă trezesc dimineaţă, mă duc la şcoală şi studiez acolo”. Eram cea care deschidea şcoala, după portar. Plecam pe la 5.30 – 6.00 de acasă, veneam pe jos până în centrul oraşului, la Liceul de Arte. Dar nu percep asta ca pe un efort, nu-mi pare rău pentru nimic! Eu pentru asta trăiesc! Fireşte, în afară de oamenii de lângă mine, de copilul meu, care îmi umple viaţa! (Luca are 2 ani, este îndrăgostit de muzică probabil tot atât cât sunt părinţii săi, dar în mod cert este matinal ca mama: între 6.30 şi 7.00 îşi face exerciţiile la pian! - n.red.).

- A existat, la un moment dat, un profesor care ţi-a marcat cariera? De câte ori te văd pe scenă, îmi aduc aminte că am fost colege de şcoala generală şi că am avut acelaşi profesor de muzică...

- În gimnaziu, prima mea notă la muzică a fost 4! Domnul Borcea era un profesor care impunea prin simpla prezenţă. Cred că m-a scos la tablă şi n-am ştiut ceva sau am răspuns în vreun fel... Îmi plăcea că ne învăţa să cântăm la blockflote - la flaut, cum îi spuneam noi. În pauze cântam „Lambada”! Era după 1990... În liceu, m-a „marcat” o doamnă profesoară care mi-a spus că nu am să ajung niciodată cântăreaţă, pentru că am de recuperat foarte mult. Eram printre puţinii elevi veniţi de la o şcoală generală, la Liceul de Arte. La fiecare spectacol la care vine acum, îmi spune: „Ştii cât de mult regret vorbele acelea pe care ţi-am spus?”...

- O vezi în public?

- Eu nu văd pe nimeni în public, dar mai vine uneori la final sau se întâlneşte cu mama mea, care este nelipsită la toate spectacolele - este criticul meu numărul unu! -, şi vorbesc şi despre asta. Dar eu muzică am vrut să fac, muzică am făcut! Prin clasa a IX-a, parcă-parcă mă gândeam să mă fac stomatolog, dar când am terminat liceul, am dat la Conservator. Erau şapte locuri în anul acela, şi 49 de candidaţi din toată ţara.

 

„Sunetele frumoase au în spate o muncă titanică”

 

- La ce lucrezi acum?

- Mă pregătesc pentru Lucia, din „Lucia di Lammermoor”, un spectacol pe care îl aştept cu tot dragul! Apoi, sunt spectacolele din această stagiune (foarte curând, pe 24 februarie, o puteţi vedea în „Indiile Galante”, iar pe 3 martie, în „Rigoletto”, unde interpretează rolul Gildei - n.red.), dar şi lucrarea de doctorat, pe care îmi doresc să o finalizez cu bine, iar apoi să predau.

- Care sunt calităţile pe care ar trebui să le aibă un profesor de canto?

- Cred că un profesor de canto trebuie să aibă o ureche foarte bună şi să fie un foarte bun psiholog. Eu nu sunt de-acord cu minciuna pedagogică, să minţi omul că îi sună foarte bine vocea, într-o zi în care lucrurile nu stau deloc aşa, doar ca să îi ridici moralul. Poate la matematică merge, dar când e vorba de muzică, omul înţelege că, aşa cum a cântat astăzi, trebuie să cânte mereu! Elevul trebuie să fie foarte bine motivat, să-şi dorească enorm să reuşească. Am senzaţia că în ziua de astăzi tinerii nu ştiu exact ce vor. Nu poţi să faci liceul de muzică pentru că te-a trimis mama. Îmi doresc să schimb astfel de lucruri, să ajung într-un post de conducere, să pot face asta. Ştiu că voi fi linşată pentru ce spun acum... Dar voi fi un om cu verticalitate! Oamenii care au scânteia, darul de la Dumnezeu se văd. Sunetele frumoase au în spate o muncă titanică. Pregătind un rol nou, au fost nopţi întregi în care n-am dormit. Am avut vise în care Maria Callas sau Pavarotti îmi dădeau soluţii tehnice.

- Există prejudecata că o soprană trebuie să aibă un anumit număr de kilograme...

- Nu ţine de fizic, contează tehnica pe care o aplici şi dacă ştii să cânţi. Profesorul Dan Prelipcean mi-a spus, odată, că am destrămat mitul că o soprană trebuie să umple scena: „Tu umpli scena de sunet!”.

- Dincolo de tehnică, e nevoie şi de multă energie. Ştiu că ai şi câteva „supranume” în acest sens!

- Am un „nickname” din şcoala generală, când profesorul de istorie, care îmi plăcea teribil - era înalt şi frumos, semăna cu un actor german! --, mi-a spus „Roticică”. Apoi, ghiciţi cum mi-a zis un profesor de geografie, la liceu?! Roticică! Până şi la Conservator, maestrul Corneliu Calistru m-a întrebat: „Cum să-ţi spun eu ţie Roată? Am să-ţi spun Roticică...”. Mi se mai spune şi Duracell, că am multă energie!

- Care este relaţia ta cu publicul de la Iaşi? Cum îl percepi?

- La primul meu rol, în 2000, în timpul facultăţii - Regina Nopţii din „Flautul Fermecat”-, am intrat pe scenă şi am simţit că din mine iese, pur şi simplu, energie sub forma unei mingi, care se duce spre public. Mingea s-a întors şi în momentul acela m-am simţit ca dusă pe braţe. Aşa a rămas publicul pentru mine! Ştiu însă că este un public foarte critic, mesajul său este întotdeauna foarte clar: aplaudă când îi place cineva, când nu... „Hei, mai uşurel, poate data viitoare cânţi mai bine!” N-am avut decât aplauze furtunoase din partea publicului ieşean, căruia îi mulţumesc, pentru că este alături de noi, pentru că îşi face timp şi vine la spectacole, iar munca noastră nu este în zadar!

Gina POPA