„Din scris s-a trăit şi se mai trăieşte, dar în alte ţări”

 * interviu cu scriitorul Constantin Munteanu, vicepreşedintele Societăţii Scriitorilor Neamţ

- Cum se vede lumea cărţilor din perspectiva scriitorului?
- Se spune că fie administraţia locală fie statul, în general, investeşte în cultură. Termenul este total greşit pentru că în cultura scrisă nu s-a investit nimic din 1989 încoace. Ca o glumă, pot spune că singura instituţie care oferă o anume facilitate este Direcţia Penitenciarelor care reduce pedeapsa unui puşcăriaş dacă scrie o carte, atât cât prevede litera legii.
- Mai este încurajată lectura în vremurile actuale?
- În ceea ce priveşte dragostea de lectură, nu numai că nu este încurajată, dar eu cred că este o atmosferă descurajantă în actuala conjunctură în România. În lume, o singură ţară are o instituţie care încurajează cultura, arta lecturii. Este vorba de Brazilia, unde unui puşcăriaş se reduce pedeapsa cu patru zile dacă citeşte o carte, dar nu mai mult de 40-48 de zile pe an. Nu putem să luăm cele două lucruri spuse de mine ca pe o glumă, ci ca pe strictă realitate, pentru că. în ceea ce priveşte investiţia în cultură, încurajarea lecturii începe să moară, odată cu restructurarea învăţământului. Şcoala din etapa actuală este în degringoladă, o şcoală supusă mereu unor noi şi noi schimbări. Am impresia că fiecare ministru sau partid care ajunge la guvernare vrea să-şi lase amprenta, dar mai degrabă are ambiţia, orgoliul vanitatea, de a zice că el face lucruri mai bune decât precedentul. De 23 de ani, de la Revoluţie încoace, nu am auzit odată spunându-se «Vom continua ceea ce a început guvernarea precedentă».
- Se spune că internetul este una din cauzele pentru care nu se mai citeşte ca altădată.
- Lectura unei cărţi se face în tihnă. Vorbeam despre şcoală, spuneam nu numai că nu încurajează lectura, dar cred că prin atitudinea pe care o are faţă de carte, faţă de lectură în general, îi îndepărtează pe copii de frumuseţea şi plăcerea lecturii. Sigur, la ora actuală, se pot citi cărţi şi pe tabletă, dar totuşi, internetul nu poate înlocui cartea. Lectura rămâne fundamentul instrucţiei şi baza pentru viitoarea educaţie.
- Care este condiţia scriitorului în România?
- Condiţia scriitorului român s-a deteriorat. Nu poţi să faci un cor dintr-o sumă de primadone. Fiecare scriitor crede că este solistul numărul unu, unii chiar sunt, dar spiritul de breaslă există pe grupuri mici numite cenacluri, prietenii, uneori găşti şi altele de genul acesta, care nu fac întotdeauna cinste literaturii. O anume grupare poate fi avangardistă, se dovedeşte benefică sau nu, depinde de structura celor care o compun.
- Se poate trăi din scris la noi ?
- Ca meserie, nu se poate. Îmi pare rău că mai sunt voci care spun că nu poţi trăi din scris. Eu am să spun altfel: din scris s-a trăit şi se mai trăieşte, dar în alte ţări. În România, s-a trăit foarte bine din scris odată. După 1994, când piaţa de carte românească a început să fie invadată de subproduse din străinătate, lucrurile au început să se schimbe.
- Şi totuşi, scriitorii se încăpăţânează să publice.
- Aşa este. Aş spune, mai degrabă, că este ceva de sorginte genetică pentru că se încăpăţânează să scrie în continuare, într-o lume ostilă, tot aşa cum privighetoarea se încăpăţânează să cânte. Ea va încânta urechea ţăranului, dar niciodată nu va coborî în bătătura acestuia să mănânce alături de găini şi de raţe. Este menirea scriitorului, bucuria lui este să vadă rodul său în mâna cititorului, pe urmă începe să-şi pună probleme ce a scris, dacă a meritat timpul pierdut. Eu cred că un autor trebuie să fie revoltat de ceea ce se întâmplă în aceste vremuri, şi să poată pună pe hârtie această revoltă.
- Dar ce se va întâmpla cu cei care iubesc lectura, dar nu-şi permit să cumpere o carte decât o dată pe lună?
- Cartea va deveni un lux accesibil, dar nefolosibil, pentru că în condiţiile actuale, suntem invadaţi din două direcţii. Una este audiovizualul, care a mâncat aproape în întregime timpul liber al omului, iar a doua sunt subprodusele din străinătate, care se numesc cărţi. Am aflat, la o discuţie cu scriitorii, că Franţa are un procent limitat de import de cărţi. Editorul care vrea să depăşească acest procent este sancţionat prin faptul că trebuie să plătească impozite şi taxe foarte mari. Este ceea ce la noi se întâmplă cu agricultura. Se pune problema că nu putem vinde produsele noastre agricole de foarte bună calitate, pentru că suntem invadaţi de supraproducţia din exterior. La fel suntem şi în domeniul cărţii. După anii '90-' 94, vrând-nevrând, audiovizualul ne răpeşte timpul. Din păcate, imaginea filmată a poveştii nu-ţi mai lasă partea de fantezie, nu mai ai imaginaţie, nu mai poţi să creezi. Cartea te formează ca om, de aceea spuneam că şcoala este vinovată prin faptul că nu impune o lectură mult mai vastă şi de bună calitate copiilor, ci îi lasă să-şi mănânce timpul liber cu lucruri care nu îi formează deloc. Ba, dimpotrivă, ceea ce ne oferă televiziunea, este de multe ori distructiv. Nu sunt primul care o spun că televiziunile îi formează într-un mod îndoielnic.
- Ce ar fi de făcut?
- Dreptul de a scrie, de a munci nu ni-l poate lua nimeni. Uniunea Scriitorilor este un patronat, toţi suntem patroni pe pagina albă. Nouă ne trebuie un manager de o aşa calitate încât să deschidă toate porţile oricărui guvern şi să poată să-i convingă că trebuie investit foarte puţin în cultură. Un procent mic care poate însemna mult pentru literatură. Cu o investiţie foarte mică se obţine un profit foarte mare. Îmi amintesc că un scriitor a avut o întâlnire cu. la Emil Boc şi, din vorbă în vorbă, acesta a întrebat câţi bani ar trebui pentru a salva revistele literare, iar scriitorul a răspuns: mult mai puţin decât s-a cheltuit cu celebra scenă a doamnei Ritzi. Sigur, toţi vor spune că acum nu avem alimente, medicamente şi alte lucruri foarte importante. Dar, să nu uităm că în istorie, noi dăinuim prin cultura poporului român, nu prin internet. Evoluăm din punct de vedre economic, industrial, dar este cu totul altceva. Dacă boierii au făcut avere exploatând ţăranii, ca să spunem drept, au avut totuşi intuiţia să lase ceva în domeniul culturii. Până şi celebrii fanarioţi au lăsat ceva. Or, la ora actuală sunt oameni care au distrus un munte întreg de granit, dar nu au lăsat în spaţiul respectiv nimic, nu s-au îndurat să cumpere măcar câteva cărţi pentru un şcolar.
- Şi ca o concluzie...
- Aştept acei oameni de o anume inteligenţă, care pot să înţeleagă că fără literatură e greu să spui că perioada pe care o traversăm va rămâne în istorie. Putem să aducem, aşa cum am mai spus, orice: de la avioane de luptă la castraveţi. Fac această comparaţie pentru că UE ne dă fonduri să facem drumuri, investeşte în creşterea melcilor, vacilor, în cultura castraveţilor… Ideea este că orice se poate importa, mai puţin literatură română. Ce am fi noi la ora actuală, dacă nu am avea poeziile lui Eminescu, dacă nu am avea Baltagul?
Ingrid Ciofoaia

Scriitorul Constantin Munteanu s-a născut pe 26 octombrie 1945, satul Fedeleşeni, comuna Strunga, judeţul Iaşi.
În 1964, a absolvit Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi, iar cinci ani mai târziu, în 1969, şi-a încheiat studiile la Facultatea de Fizică a Universităţii Bucureşti. A lucrat la Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice din Săvineşti, apoi a fost director al Bibliotecii Judeţene Neamţ, preşedinte al CPUN al municipiului Piatra-Neamţ, consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Neamţ şi din nou la SC Fibrex SA – Săvineşti.
Debutul editorial a avut loc în 1976, cu romanul „Zaruri de cretă”. În acelaşi an, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1993 este membru al Uniunii Cineaştilor.

„Atât timp cât vor mai exista oameni inimoşi care să mai scrie şi care să dorească să ţină o carte în mână, ea nu va dispărea, va deveni un obiect de lux. Spre asta tindem. Atunci când vrem să ascultăm un concert mergem, plătim un bilet, şi suntem într-un univers de o anume eleganţă, ţinută intelectuală. La fel va fi şi cu cartea - va fi un obiect de lux, ce va sta la loc de cinste în casa unui om, deşi, la ora actuală, se întâmplă ca majoritatea caselor celor care se numesc intelectuali, să nu mai existe bibliotecă. Este ca şi cum ai intra într-un om şi nu ai vedea sufletul. Eu, dacă intru într-o casă şi nu văd o bibliotecă, spun că acea locuinţă nu are suflet” – Constantin Munteanu