„Nimeni nu trăieşte pentru totdeauna”

Interviu cu prima femeie din România care a traversat pe motocicletă cea mai înaltă trecătoare din lume accesibilă vehiculelor * dr Elena Mişcodan este şi prima româncă finalistă la Marathon des Sables, apreciată de Discovery cea mai grea cursă din lume

Despre Elena Mişcodan poţi spune, fără a greşi, că o defineşte cuvântul „curaj”. Medic traumatolog în Germania, Elena a dat de multe ori halatul pe un costum de motociclist, pe un echipament de maratonist, a schimbat atela cu aparatul de fotografiat şi poşeta cu rucsacul de călătorie. La 39 de ani a făcut cât alţii în alte vieţi – a făcut scuba diving în Marea Barieră de Corali, a ajuns în Marele Canion, s-a bucurat de frumuseţile Petrei (locul unde s-a filmat Indiana Jones), a participat la

Rickshaw Challenge (o cursă de 2.000 de km cu ricşa), a traversat Patagonia şi Peru pe motor, a cântat jazz, a alergat la maratoane. Povesteşte cu drag de toate călătoriile şi experienţele ei (multe incredibile, dacă nu a-i vedea-o în fotografii), dar şi de Moldova, de bunicii de la Vaslui, de la care are cele mai frumoase amintiri din copilărie.

– Elena, ai adunat multe experienţe, multe total diferite. Care era visul tău de copil?

– De când mă ştiu am fost atrasă de cer, de zbor, de spaţiul cosmic. Îmi doream să vină o navă cosmică şi să mă ducă în spaţiu. Îmi doream să ştiu multe lucruri. Puneam o mie de întrebări pe minut. Mă jucam cu orice în afară de păpuşi, dar cea mai mare pasiune au fost cărţile.

– Ce îţi doreai să fii când vei ajunge „mare”?

– Ca orice copil aveam tot felul de idei eronate despre ce înseamnă să fii adult. Voiam să mă fac dirijor de orchestră. Apoi balerină. Apoi astronaut. Asta a rămas.

– Şi uite că ai ajuns medic traumatolog. Te-ai aflat vreodată în preajma morţii? Ce ai simţit?

- Când ajungi în situaţia aia, nu prea simţi mare lucru. Acţionezi. Din fericire mă pot detaşa sentimental complet de ideea de moarte şi fac ceea ce trebuie făcut. Sigur că m-a întristat foarte tare când am pierdut pacienţi. E inevitabil, nu poţi salva pe toată lumea.

- Ai trăit foarte multe experienţe „la limită”, cum ar putea spune unii oameni. Care au fost întâmplările care te-au definit ca temerar?

– Cred că faptul că toată lumea se minuna că nu mi-e frică de nimic m-a făcut să fiu şi mai neînfricată. Mereu am vrut să încerc de toate, cred că această curiozitate mă face să văd dacă pot să fac aia sau ailaltă. Dar nu cred că întâmplările au fost ceea ce m-a făcut aşa cum sunt, ci cărţile. Citeam aproape exclusiv Science-Fiction şi aventură.

– Ca femeie, ce definiţie ai da adrenalinei?

– Neurotransmiţător eliberat în cantităţi crescute în situaţii de „fugă sau luptă”.

– Dar pentru curaj?

– Curajul este libertatea absolută care rezultă din realizarea faptului că nimeni nu trăieşte pentru totdeauna, că Universul e infinit şi că în miliardele de ani ce vin şi pleacă fiecare dintre noi are o semnificaţie nulă. Poţi să alegi să îţi fie frică şi să nu faci nimic cu fărâma de timp de care dispui sau să faci tot ce vrei. Măcar aşa ai o şansă să nu mori plin de regrete.

– Ce le lipseşte femeilor din România pentru a fi pe prima pagina a revistelor şi nu la modul negativ?

- Nimic. Întrebarea este «Ce îi lipseşte României»? Pe prima pagină a revistelor se pune ceea ce vinde. Cam câţi români, şi oameni de oriunde, de fapt, ar cumpăra o revistă cu o fiziciană pe prima pagină?

– Ai fost primul primul român care a traversat pe motocicletă cea mai înaltă trecătoare din lume accesibilă cu vehicule motorizate, Khardung La (5.602 m, India). Cum a fost?

– Expediţia din India a fost fascinantă. Poate şi pentru că am fost practic singură, într-o zonă unde turismul nu e dezvoltat. Am înnoptat la localnici, în mănăstiri sau în corturi de nomazi. Drumul pe care am mers e unul dintre cele mai periculoase din lume, dar cu toate acestea nu ai cum să nu te minunezi cât de minunată e natura şi cât de mici şi neînsemnaţi suntem. Când am ajuns sus m-am bucurat de peisaj, am băut un masala (ceai foarte apreciat la indieni – n.r.) şi m-am gândit doar «Na, c-o făcui şi pe-asta».

– Ai fost prima româncă ajunsă la finalul Marathon des Sables, o cursă extrem de grea. Cum este să alergi prin nisipul fierbinte?

– Am terminat câteva maratoane aflate în topul celor mai dificile din lume. În 2016 am participat la Marathon des Sables (sudul Marocului – n.r.), de 257 de km, considerată de Discovery cea mai grea cursă din lume. A fost una dintre cele mai fascinante experienţe din viaţa mea. Caruselul de trăiri e fantastic. Agonie, extaz, lipsa absolut oricărui sentiment, apoi întrebarea sinceră «Dacă oi fi murit deja...», «Cine naiba m-a înscris în cursa asta?», urmată de explozivul «Vai, ce mă bucur că m-am înscris», uneori în interval de câteva minute. Una peste alta, a fost o experienţă fascinantă.

– Şi nu este singura din cele trăite de tine. Cum a fost proiectul Mars Society? Ce misiuni i-au urmat?

- Experimentul Mars Society (care a simulat viaţa pe Marte, derulat în deşertul Utah – n.r.) a fost o altă trăire absolut incredibilă. Să stai izolat într-un spaţiu atât de mic, cu mâncare deshidratată şi cu doi litri de apă pe zi timp de două săptămâni nu e ceva pentru cei slabi de inimă. Ca să nu mai spun că nu cunoşteam pe nimeni din echipaj. Pană de curent, toaletă înfundată, scurgeri de gaz, toate reale, rezolvate cu resursele disponibile, exact ca şi cum am fi fost pe Marte, da, pot să zic că nu a fost chiar o nimica toată. Din păcate nu a urmat nimic concret.

– Vorbim şi despre planuri?

– Îmi doresc ce mi-am dorit din totdeauna: sănătate şi timp. Am în plan câteva curse, printre care şi un Ironman 70,3, The Track -522 de km prin deşertul Australiei, câteva Ultra multistage. Vreau să îmi reînnoiesc licenţa de zbor, şi încă mai sper să ajung cumva într-un program pentru astronauţi la ESA. Sunt pasionată şi de avioane şi pilotaj şi mă gândesc serios să plec în jurul lumii cu un ultrauşor. Îmi doresc şi să termin cartea pe care o scriu.

– Sunt interesant...

– (râde) Cartea se cheamă acum «857 de aventuri de contemplat în timp ce plângi în pernă pentru că eşti nemăritată la 40 de ani». Probabil o să-l schimb, dar cred că e foarte sugestiv.

A consemnat Maura ANGHEL

 

 

Scurt CV de temerar

Sunt un om normal, născut în România acum 39 de ani, în Olteniţa, din mamă vasluiancă şi tată giurgivean. Sunt chirurg traumatolog şi ortoped în Germania, am o grămadă de hobbyuri. Cânt, am avut o trupă, am cântat jazz cu Anca Parghel, pictez, dar aici nimic demn de menţionat. Am publicat câte ceva sub îndrumarea lui Tudor Opriş, am nişte bloguri care au un oarecare succes. Fac trekking şi alpinism, am punctat Kilimanjaro în 2012. Anul ăsta a fost Aconcagua, dar, din păcate, nu am ajuns până în vârf. Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt cele din Moldova – mâncarea de la bunica, liniştea dealurilor, poveştile.

 

Foto -- http://fiindcapot.blogspot.ro/