„Spania a acceptat monarhia din comoditate, nu din convingere”

Joaquín Turmo Garuz este profesor în cadrul Departamentului de Teorie economică al Universităţii din Barcelona, unde are ca domenii principale de predare macroeconomia şi economia internaţională. În privinţa cercetării, reputatul profesor Turmo Garuz s-a axat pe creativitate şi inovaţie, în special în regiunile metropolitane, şi economia aglomeraţiei. A publicat varii studii economice, una dintre ultimele sale lucrări referindu-se la „rolul teritoriului în transformarea necesară a modelului de producţie din Spania”. În cadrul unui amplu interviu acordat ziarului „Evenimentul Regional al Moldovei”, acesta vorbeşte despre aspecte ale vieţii economice şi politice iberice, dar şi despre rădăcinile şi posibilele urmări ale mişcărilor de independenţă la care asistăm astăzi în Catalonia.

„Catalonia este împărţită în două”

- Stimate domnule profesor, se vorbeşte, cu insistenţă, în întreaga lume, că statul liberal se află în stadiul său terminal. Trebuie să înţelegem că mişcările de independenţă ale Spaniei se bazează numai pe chestiuni economice sau trebuie să plasăm în centrul discuţiei şi sfârşitul monarhiei constituţionale?
- Tema catalană este complexă. Există elemente de nemulţumire ale statului central faţă de un naţionalism istoric şi există conflicte politice şi economice, care au izbucnit în ultimul deceniu, exacerbate de incapacitatea statului liberal democratic de a gestiona criza economică, menţinând în acelaşi timp coeziunea socială în faţa globalizării. Potrivit sondajelor din urmă cu câteva luni, separatiştii au ajuns la o cotă de 45%. Ceea ce se întâmplă este faptul că dorinţa de independenţă a crescut rapid din 2010, până când a stagnat, în 2015. Catalonia este împărţită în două şi asta a afectat multe partide politice, generând o fragmentare.
- Cum s-a reaşezat structura parlamentară în faţa acestor idei separatiste?
- În Parlamentul catalan există 5 partide şi o coaliţie. Compoziţia parlamentară a „independentiştilor” constă dintr-o coaliţie – „Împreună pentru DA”, formată din Stânga Republicană Catalană - ERC, care include social-democraţii şi liberalii, conduşi acum de către aceştia din urmă, şi Partidul Democrat Catalan (PDCat), liberal de dreapta, care a guvernat în Catalonia timp de 23 de ani şi a susţinut istoric Partidul Popular (PP) în Parlamentul central, de la Madrid. Această coaliţie are 62 de deputaţi. Din moment ce majoritatea absolută necesară este de 68 de deputaţi, coaliţia avea nevoie de 10 de deputaţi din Unitatea Populară (CUP) şi stânga radicală anti-capitalistă şi independentistă. Acest sprijin a fost cel care a motivat radicalizarea independentistă în mobilizare şi forme. Dar, chiar şi aşa, sistemul electoral determină faptul că majoritatea celor 72 de deputaţi dintre cei 135 din parlamentul catalan nu este egală cu o majoritate în votul popular.
- Dar restul forţelor politice ce atitudine adoptă?
- Restul Parlamentului este format din două partide de dreapta, „Cetăţeni” (25 deputaţi) şi PP (11 deputaţi); şi două partide de stânga, Partidul Socialist (16 deputaţi) şi CSQP (asimilabilă cu gruparea „Putem”, cu 11 deputaţi). Toţi se opun procesului de independenţă, dar fiecare prezintă poziţii diferite în faţa sa: dreapta nu acceptă nici o negociere, în timp ce socialiştii propun o reformă a Constituţiei, iar CSQP propune o negociere în care reforma constituţie şi un referendum convenit în Catalonia.
- Şi cum se face că totul s-a precipitat, în doar câteva zile?
- Trebuie să luăm în calcul faptul că independenţa din Catalonia are rădăcini şi caracteristici care merg mai departe de chestiunile politice. În ultimii ani au coincis mai multe aspecte. Naţionalismul în Catalonia îşi are originea în secolul al XIX-lea, condus de o burghezie înfloritoare, cea mai avansată din Spania. Ea s-a bazat pe limba şi cultura sa şi a avut mereu ambiţia de putere politică, singură sau prin intermediul statului spaniol. Dar acest lucru a intrat în conflict cu opoziţia guvernelor centrale, din Madrid. Există, deci, neîncredere reciprocă ancestrală. Pe scurt, s-au confruntat o viziune centralistă a ţării cu o viziune federală sau confederală, obiectivul acesteia din urmă fiind de a participa la o piaţă largă.

„Guvernul a fost cea mai bună fabrică de independenţă”

- Ce rol a avut monarhia în această dispută?
- Monarhia constituţională, instaurată în 1978, a acordat o largă autonomie regiunilor în ceea ce priveşte sănătatea, educaţia, cultura, utilizarea terenurilor şi a altor politici, dar nu şi autonomie fiscală, cu excepţia ţării Bascilor şi a Navarrei, care s-au bucurat deja de acest privilegiu sub dictatura lui Franco. Acest sistem a funcţionat cu urcuşuri şi coborâşuri până la începutul secolului XXI. În acel moment, Catalonia a resimţit necesitatea de a-şi reforma statutul pentru a dobândi mai multe abilităţi. Partidul Socialist, atunci în guvern, a acceptat, iniţial, dar s-a opus mai târziu. Partidul Popular a făcut mai rău: a colectat semnături împotriva statutului Cataloniei în întreaga ţară, îndrumându-i pe spanioli împotriva Cataloniei, şi a făcut apel la Curtea Constituţională împotriva acestui statut, în 2010. Catalanii s-au simţit profund ofensaţi şi pe bună dreptate: mulţi au considerat atunci că aspiraţiile lor de dezvoltare nu pot încăpea în Spania.
- Iar nemulţumirile istorice au făcut ca lucrurile să avanseze...
- Criza economică şi politicile desfăşurate au avut, de asemenea, multe de spus. Guvernul catalan, condus de PDCat, a fost primul care a implementat restricţii fiscale ce au afectat bunăstarea Cataloniei, provocând valuri de proteste. În această situaţie, aceeaşi parte a ridicat steagul independenţei, ceea ce a permis să-i atribuie Spaniei vina pentru multe dintre relele din Catalonia, să asimileze Spania cu criza şi corupţia. Manevra a fost dificilă, deoarece în Catalonia au existat atât de multe crize şi corupţie, încât nemulţumirile istorice au contribuit la impunerea ideii.
- Dar de unde vine această ambiţie politică a catalanilor de a provoca, o dată pentru totdeauna, o schimbare atât de radicală?
- Catalonia este o regiune dinamică şi modernă, cu o clasă de mijloc amplă, cu iubitori ai culturii şi tradiţiei sale şi cu un anumit aer conservator. Criza economică s-a dovedit a fi foarte dificilă şi a afectat în mare măsură toate straturile populaţiei. În plus, perspectivele nu sunt bune, deoarece redresarea care poate apărea va veni, probabil, cu puţine oportunităţi şi inegalităţi crescute. Acest lucru îi îngrijorează în special pe tineri. În plus, ca şi în alte ţări, mulţi oameni sunt îngrijoraţi de partidele şi politicile tradiţionale care au acţionat în cadrul statului liberal şi al monarhiei parlamentare. Ei nu au reuşit să acorde ieşiri majorităţii populaţiei. În cazul Cataloniei, la toate acestea s-au adăugat nemulţumirile statului, care au radicalizat mulţi oameni. Fenomenul de mobilizare 15 M - din15 mai 2011, a marcat o piatră de hotar în Spania, ca fenomen de respingere a managementului politic care a aruncat criza peste cei defavorizaţi. În Catalonia, asta a născut suspiciuni, deoarece 15M a subliniat problema socială, nu cea naţională.
- A fost momentul în care politicul a făcut diferenţa?
- Cu rapiditate şi-au încasat protagonismul două asociaţii - ANC (Adunarea Naţională Catalană), înfiinţată în 2011, şi Omnium Cultural, existentă încă din 1961. Primul are doar un singur obiectiv: independenţa. Al doilea a fost fondat de burghezie ca un instrument de apărare şi dezvoltare culturală şi, de asemenea, a adoptat obiectivul de independenţă. Ambele sunt foarte active în mobilizare, iar activitatea lor a dat o importanţă mai mare problemei independenţei decât problemelor sociale. Guvernul catalan le-a sprijinit, chiar şi cu subvenţii, pentru a realiza această lucrare. Acum sunt două grupuri de presiune importante, care exercită o presiune mare asupra guvernului. Acestea sunt principalele aspecte care ar putea explica faptul că independenţa, care acum 10 ani a ajuns abia la 15%, în prezent atinge aproape 45%, potrivit studiilor. Se spune că guvernul, condus de Mariano Rajoy (PP), a fost cea mai bună fabrică de independenţă în Catalonia, prin politicile sale antisociale, de reducere a libertăţilor şi de poticnire faţă de Catalonia. Dar, din păcate, politica anti-catalană a lui Rajoy îi dă şi voturi în alte părţi ale Spaniei. În realitate, acestea sunt două extreme care se hrănesc reciproc.

foto: Universitatea din Barcelona 

„Mulţi dintre noi s-au simţit incomozi cu monarhia, cu drapelul”

- Putem spune că oamenii sunt mânaţi în luptă de necesitatea de a se despărţi de Spania?
- Este dificil să se rupă relaţia cu Spania, deoarece marea majoritate a catalanilor sunt imigranţi din restul Spaniei. În plus, restul Spaniei este piaţa principală, cu care au un excedent comercial de peste 17 miliarde de euro. Prin urmare, există legături afective între oameni şi există legături economice foarte puternice. Problema este că există şi nemulţumiri, aşa cum am spus. Cea mai evidenţiată este problema fiscală, deşi nu întotdeauna riguroasă. Cum se întâmplă în toate regiunile cu venituri mai mari decât media pe cap de locuitor, Catalonia contribuie mai mult decât alte regiuni la finanţarea comună. Începând cu 2014, diferenţa dintre ceea ce oferă şi ceea ce primeşte Catalonia din bugetul general de stat este echivalentul a 5% din PIB-ul catalan, cu mult sub diferenţele în cazul Madridului, care urcă la 9,8% din PIB. Ce se întâmplă este faptul că, în unele cazuri, aceste date au fost manipulate şi interpretate greşit. Toate acestea au dat naştere unor reacţii egoiste.
- Dar, din punct de vedere economic...
- Trebuie remarcat faptul că venitul pe cap de locuitor al Cataloniei este cu aproximativ 20% mai mare decât venitul pe cap de locuitor al întregii Spanii, ceea ce conferă un sens economic important independenţei, din punct de vedere individual. Caracterizat prin încasările lunare, lucrurile sunt foarte clare. Există o relaţie clară, pozitivă, între nivelul veniturilor şi procentul de persoane care optează pentru independenţă: la venit lunar mai mare, o înclinaţie mai mare spre independenţă. Există, de asemenea, o relaţie între originea socială cu rădăcini mai mari în Catalonia şi o mai mare înclinaţie spre independenţă.
- Lăsând în urmă istoria, de ce catalanul este astăzi republican? Este o formă de neobedienţă faţă de monarhie sau doar o tendinţă actuală?
- Nu se poate spune că există, astăzi, mulţi adevăraţi monarhişti în Spania. Monarhia a fost acceptată în Constituţie, în 1978, din comoditate, nu din convingere. Se ieşea dintr-o lungă dictatură şi puterea forţelor democratice împotriva curentului pro-dictator Franco, adică Armată, Gardă civilă, Poliţie şi alte aparate de stat, era slabă. Existau temeri privind o posibilă reîntoarcere şi au fost refuzuri importante: Republica, drapelul... În ultimii ani, monarhia a fost aruncată în scandaluri neclarificate, iar acestea l-au făcut pe tatăl actualului rege să abdice, slăbind acceptarea instituţiei. Mulţi dintre noi s-au simţit incomozi cu monarhia, cu drapelul.
- Iar republica devenea o soluţie atractivă...
- Idea republicii ca formă a unui nou stat face ca propunerea de independenţă să fie mai atractivă. Este, de asemenea, o propunere logică, deoarece, dacă te revolţi împotriva unei monarhii, o faci propunând o altă formă de guvernare, în cazul nostru republica. Nu ar trebui să ignorăm faptul că unul dintre obiectivele unor partide mai puţin votate în Catalonia şi în restul Spaniei este acela de a submina şi a da jos guvernul format de Partidul Popular, lucru dificil, pentru că, am spus-o deja, liderul PP Mariano Rajoy nu slăbeşte în restul ţării, căci fermitatea îi prieşte.

„Societatea este divizată, dar nu suntem scufundaţi în anarhie”

- Anarhie, război civil, izolare internaţională totală... Imaginaţia lumii pare a fi foarte bogată în aceste zile... Dar, cât de departe pot ajunge lucrurile între Spania şi Catalonia?
- În prezent, există multă tensiune, anxietate şi suferinţă, pentru că trăim o mare incertitudine cu privire la o chestiune foarte importantă: posibilitatea unei separări cu un rezultat economic previzibil pentru o perioadă lungă de timp. În plus, şi independenţa nu are o majoritate socială, societatea este divizată. Dar nu suntem scufundaţi în anarhie. Există, însă, o problemă juridică foarte gravă: grupurile independenţilor au renunţat la lege pentru a ajunge acolo unde au ajuns.
- S-a încălcat legea pentru ideea de independenţă...
- Pentru a aproba schimbări importante, cum ar fi modificarea statutului Cataloniei, sunt necesare voturile a două treimi din parlamentul catalan, adică 90 de deputaţi. Ei au trecut legea referendumului şi legea tranziţiei către republică doar cu o majoritate absolută de 72 de deputaţi, neconstituţională. În consecinţă, referendumul pentru independenţă, din 1 octombrie, nu a fost legal, constituţional, fiind lipsit de controlul electoral. Acest lucru a fost, de asemenea, reclamat de organismele internaţionale. Cu toate acestea, în Catalonia s-a continuat să se insiste asupra validării referendumului. Nu există o confruntare violentă şi nici nu se prevede că ar exista, dacă guvernul Rajoy nu va ordona intervenţia, iar populaţia va răspunde, lucru improbabil. O declaraţie de independenţă unilaterală, fără negociere, va duce la o izolare internaţională a Cataloniei pentru multă vreme, exclusă din Uniunea Europeană, din zona euro şi în afara tuturor tratatelor internaţionale, cu dificultăţi enorme pentru a fi recunoscută de comunitatea internaţională. Nu va exista siguranţă juridică şi total va deveni un dezastru.
- Putem lua în calcul chiar şi un boicot care să afecteze economia catalană?
- Da... Deşi ar putea folosi moneda euro, pentru că nu există nici o problemă, Catalonia ar avea dificultăţi de finanţare uriaşe, ar avea ieşiri de capital - de fapt, au fost deja ieşiri masive de fonduri, în ultimele săptămâni, şi va cădea comerţul exterior, cu restul lumii şi, mai presus de toate, cu restul Spaniei, ca urmare a boicotului la care va fi supusă. Mai presus de toate, nerecunoaşterea internaţională ar lăsa o astfel de declaraţie pe hârtie umedă şi, prin urmare, izolarea ar avea loc. Acesta este un aspect cheie care nu trebuie uitat. De fapt, fostul preşedinte al guvernului catalan, Artur Mas, s-a referit în ultimele zile la lipsa recunoaşterii internaţionale ca la o dificultate pentru obţinerea independenţei. În plus, calitatea de membru al UE ar îngreuna în mare măsură posibilitatea independenţei. Ţările UE nu acceptă schimbarea frontierelor în cadrul Uniunii, deoarece ar putea avea un efect contagios în multe dintre ele.
- Putem spune că revoluţia poporului pregăteşte independenţa sau trebuie să ne gândim la faptul că independenţa pregăteşte revoluţia? Cu alte cuvinte, ce fel de schimbări se aşteaptă în Catalonia?
- Lipsa de concretizare a proiectului de independenţă permite fiecărui grup de independentişti să îşi formuleze propria utopie. Deoarece nu există o omogenitate, cel mai de stânga (CUP) propune o republică populară, socialistă, feministă şi egalitară. Liberalii, deşi nu şi-au definit proiectul, se aşteaptă să pretindă o republică parlamentară liberală. Primii au doar 10 deputaţi, faţă de 62 cei din urmă. În această situaţie, dintr-un punct de vedere al stângii, nu se poate aştepta o schimbare revoluţionară, nici acum, nici într-o independenţă ipotetică. Forţele dreptei s-au aliat cu stânga radicală pentru a obţine suficiente voturi, dar odată ce şi-au atins scopul, strategia lor ar fi să o confrunte. Curios, această ambiguitate în proiect a permis câştigarea de noi adepţi, pentru că fiecare a reuşit să-şi creeze utopia după dorinţele sale.

„Ar fi îngrozitor să se ajungă la o autocraţie în Catalonia”

- Multe bănci intenţionează să-şi mute sediul social în afara Cataloniei... Există multe companii care se gândesc să plece de acolo, iar la bursă cel mai mult sunt afectate companiile catalane. Întrucât evenimentele continuă să se precipite, putem vorbi despre posibilitatea unui accident economic brutal care să lase Catalonia în beznă pentru o lungă perioadă de timp?
- Toate băncile din Catalonia s-au mutat într-o altă regiune. În plus, în jur de 40 de companii mari au făcut acelaşi lucru. Presa vorbeşte de mai mult de 500 de companii de toate tipurile care şi-au mutat sediul în alte regiuni. Multă lume şi-a schimbat, de asemenea, economiile în birourile bancare din regiunile de graniţă: Aragon şi Valencia. Investiţiile străine ar putea scădea... În plus, Barcelona a fost unul dintre candidaţii fermi pentru a găzdui Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA) din Londra. Toate acestea îi slăbesc serios posibilităţile, mai ales că decizia trebuie luată în noiembrie. Acesta a fost un pariu strategic foarte important, deoarece Catalonia are o industrie farmaceutică importantă.
- De frică, din cauza presiunilor...?
- Cazul băncilor era previzibil. Ele nu îşi pot permite pierderea încrederii clienţilor. Restul companiilor nu îşi pot permite să lucreze într-o situaţie de incertitudine juridică. Chiar dacă nu se va produce independenţa, companiile doresc două lucruri: mai puţină incertitudine şi multă presiune asupra guvernului catalan, să nu facă paşi către independenţă.
- În istorie, există cazuri cu modificări atât de dorite care au creat, rapid, o nouă castă privilegiată. Nu sunt oamenii temători de această posibilitate?
- Toate schimbările politice şi economice generează câştigători şi perdanţi. În acest caz, clasa politică care promovează procesul de independenţă, precum şi mulţi profesionişti şi cadre universitare, în mediul lor, joacă „win-win“ – câştigă sau câştigă. Adică, dacă se realizează independenţa, ei speră să facă parte din noua clasă politică şi birocraţia noului stat; dacă nu se realizează, se aşteaptă cel puţin să se obţină mai multe cote de putere. Dacă s-ar produce independenţa, ar trebui să se aştepte să fie disponibil un sistem democratic cu posibilităţi de control politic. Ar fi îngrozitor să se ajungă la o autocraţie în Catalonia. Tocmai din cauza diviziunii existente, decizia de a declara independenţa de către o minoritate socială nu trebuie realizată niciodată.
- Există posibilitatea ca multe alte comunităţi autonome spaniole să copie modelul catalan? Şi mă refer aici nu doar la la ţara Bascilor...
- Nu. Singura posibilă contagiune ar fi Ţara Bascilor, unde a existat deja o încercare de a pretinde auto-determinarea şi de a o exercita prin referendum. Cu toate acestea, Ţara Bascilor nu este interesată de independenţa de Spania, deoarece statutul său fiscal este mult mai favorabil decât cel din Catalonia. În ceea ce priveşte restul comunităţilor autonome, numai în Galicia există un anumit sentiment naţionalist care, pentru moment, nu are prea multă forţă politică. Trebuie totuşi spus că prezenta Constituţie spaniolă, ca aproape toate cele europene, nu prevede posibilitatea de autodeterminare.

„Pentru cei care iubim fotbalul, ar fi dureros să pierdem el clasico Real-Barça”

- Doare mult posibilitatea de a rămâne în Catalonia fără „El clasico” fotbalistic, fără Cristiano Ronaldo, fără „selecţionata roşie”, fără Atletico...?
- Acesta este unul dintre aspectele ludice ale subiectului, dar nu lipsit de importanţă. Pentru cei care iubim fotbalul, ar fi dureros să pierdem „el calsico” Real - Barça. Nu este deloc clar dacă cluburile unei Catalonii ipotetic independente ar putea juca în La Liga. Acest lucru depinde de legea sportivă spaniolă, care este cea care ar trebui să o accepte. În cazul în care nu ar fi acceptat, ar avea un efect negativ asupra Ligii în sine, care ar pierde „clasicul”, dar ar fi o problemă mult mai gravă pentru cluburile catalane. Ar fi foarte dificil, de exemplu, ca liga franceză să accepte Barça, din motive similare celor din Spania. Acest lucru ar face foarte dificil pentru club să fie viabil, ca şi alte cluburi catalane: Espanyol, Girona... Această problemă, cum ar fi cea a cetăţeniei spaniole sau a apartenenţei la UE, este o problemă pe care independentiştii ori nu o menţionează, ori presupun că cetăţenii noii ţări se vor bucura de toate avantajele. Total contrar realităţii aspre a politicii internaţionale.
A consemnat Dan M.BREZULEANU