Georgeta Yeti Popescu: „În templul lui Dalai Lama m-am simţit acasă!”

Într-o vizită la Iaşi, Georgeta Yeti Popescu a împărtăşit câteva dintre experienţele trăite în lumea orientală - filosofia şi modul de viaţă de care s-a îndrăgostit încă din copilărie. Pasiunea a început cu o întrebare - „Cum ar fi să învăţ sanscrita şi greaca veche?”, apoi Yeti a făcut cunoştinţă cu Orientul prezentat de Mircea Eliade în „Maitreyi”, dar şi cu „Istoria religiilor”, iar primii ani ai vieţii de adult au purtat-o pe cărările psihoterapiei umaniste, concepte pe care le-a îmbinat ulterior cu prima dragoste - filosofia orientală. Însă, Georgeta Yeti Popescu este şi unul dintre puţinii oameni care au avut ocazia de a-i fi oferită o audienţă privată cu Dalai Lama, liderul spiritual tibetan. De altfel, ea afirmă cu certitudine şi cu tărie că „nimic nu e întâmplător”. 

Georgeta Yeti Popescu este psihoterapeut, îmbinând abordarea pozitivistă, umanistă, cu tehnici meditative învăţate de la specialişti din Tibet, India şi Nepal pentru a putea la stările de linişte, pace şi armonie. Deşi este din Bucureşti, Yeti desfăşoară numeroase şedinţe de terapie în tabere, mai aproape de natură, unde era tehnologică este uitată, dar şi în majoritatea oraşelor din ţară, revenind cu drag în Iaşi de fiecare dată când este chemată.

- Sunteţi psihoterapeut, însă abordarea dumneavoastră este una diferită, integrând elemente din modul de viaţă oriental...
- Întotdeauna am cochetat cu filosofia orientală. Eram în şcoala generală când am început să citesc Eliade - mi-a plăcut foarte mult „Maitreyi” - şi am descoperit o istorie a religiilor ce cuprinde nişte aspecte care m-au făcut să cotrobăi, cum spun de multe ori... şi astfel să descopăr filosofia orientală. Nu neapărat religia, pe mine mă interesează foarte mult filosofia. Religiile sunt doar nişte etichete care s-au pus... Citisem şi despre Dalai Lama ca liderul spiritual tibetan, despre istoria poporului tibetan, care mi s-a părut fascinantă. Observăm un grup uman care trăieşte în condiţii extrem de aspre şi totuşi a rămas cu o filosofie de viaţă nealterată, în care tema centrală este compasiunea. Ei sunt educaţi de mici să trăiască în compasiune şi cred că lucrul acesta ar fi bine să îl punem şi noi în practică. Eu o fac! De fapt, cred că pasiunea mea pentru o lume diferită de ţara noastră a început când aveam vreo 10-12 ani şi mă întrebam Cum ar fi să învăţ sanscrita şi greaca veche? De ce îmi urla mie asta în cap la o vârstă atât de fragedă nu ştiu. Apoi, am început să descopăr informaţiile despre această lume extraordinară.

- Nu aţi rămas la stadiul de lectură şi studiu, ci aţi vizitat câteva popoare orientale. Cum a fost la templul lui Dalai Lama?
- Am ajuns la Dalai Lama pur şi simplu dintr-o întâmplare, dar... nimic nu este întâmplător în acest univers şi nicidecum în viaţa mea. M-am hotărât să merg cu un grup de care auzisem. Am zis Gata! În momentul acesta îmi fac bagajul şi am plecat! Mai exact, am aflat de acest drum cu mai puţin de o săptămână înainte de plecare şi, chiar dacă timpul a fost extrem de scurt... toate lucrurile au fost aranjate. Nu mi-a fost teamă că aş putea să mă îmbolnăvesc malarie, de exemplu - aceste probleme nu existau pentru mine -, parcă eram într-o transă, nu făceam altceva decât să-mi doresc să ajung acolo. Ceva dinăuntrul meu parcă mă trăgea acolo... Voiam acasă, de fapt! Da, pot spune că în templul lui Dalai Lama m-am simţit acasă!

- Ce vă face să spuneţi că v-aţi simţit „acasă”?
- În toată acea perioadă m-am simţit acasă nu numai pentru că locul era foarte frumos, ci şi din prisma oamenilor pe care i-am întâlnit şi a învăţăturilor, care sunt foarte apropiate de inima mea. Stăteam la hotel şi treceam printr-o pădure de pini pentru a ajunge până la templu. Mergeam pe jos vreo 40 de minute. Aşa am reuşit să fac şi mişcare pentru că sunt sedentară prin definiţie. Ce a fost absolut fascinant pentru mine este că pe drumul acesta treceam prin diverse zone cu hoteluri, tarabe cu tot felul de obiecte de cult, îmbrăcăminte, mătăsuri şi invariabil se auzea mantra compasiunii - „Om Mani Padme Hum”. Aşa mi-a explicat de ce aceşti oameni care trăiesc în condiţii puţin spus precare - o rulotă este şi dormitor şi magazin şi loc de joacă, de toate! - pot trăi cu zâmbetul pe buze. Compasiunea pe care o învaţă de mici şi pe care o simt reflectă pe chipul lor blândeţe şi bunătate, ospitalitate, dar nu una forţată - pentru că tu eşti european şi te pot tapa de ceva bani. Se simte căldura sufletului acestor oameni. De fapt, eu când mă uit la un om, îi simt sufletul în primul rând. Le-am simţit sufletele blânde, calde şi pline de iubire.

- Faptul că „simţiţi” sufletele este un talent? Un al şaselea simţ?
- Cred că fiecare dintre noi avem daruri divine şi fiecare dintre noi avem acest dar. Doar că nu prea îi dăm importanţă şi nu suntem atenţi. Trec atât de multe pe lângă noi şi le pierdem! De mică simţeam sufletele oamenilor, îi vedeam într-un anume fel - unii îmi plăceau, alţii îmi displăceau. În timp am înţeles de ce. Darul acesta se poate cultiva şi prin exerciţiu, dar toţi îl avem. Sămânţa lui este în noi de la sosirea noastră în această viaţă, trebuie doar să o udăm şi să avem grijă de ea pentru a da roade.

- Deşi sunt foarte multe persoane care ajung în templul lui Dalai Lama, dumneavoastră sunteţi una dintre puţinele care a avut o audienţă privată cu liderul spiritual tibetan. Povestiţi-ne de această întâlnire.
- Cursurile sunt făcute cu Dalai Lama - la care se poate înscrie orice, însă audienţa este acordată unui număr restrâns de persoane. Eu am mers doar pentru a participa la o serie de învăţături. A fost un dar divin această săptămână pe care am petrecut-o acolo, altfel nu pot să-l consider având în vedere că mi-am serbat împlinirea a 49 de ani primind iniţierea pe compasiune de la Dalai Lama. Apoi, a urmat, într-adevăr şi o audienţă particulară cu Dalai Lama. Am întâlnit un om plin de căldură, un mare filosof, un om care cercetează, care este în pas cu noile cuceriri ale ştiinţei, o minte deschisă, un suflet imens, are o mare capacitate de a împărtăşi, cu un simţ al umorului extraordinar. În timpul întrevederii, mi-am dorit să aflu mai multe informaţii despre tehnici, cum este cu compasiunea, cum simţi un suflet, cum poţi să dăruieşti, cum ştii că este compasiune şi cum ştii că este iubire. Răspunsul lui a fost să nu-ţi pară rău de nimic şi întotdeauna compasiunea se trăieşte, se simte şi se dăruieşte. Este pentru toată lumea, nu este un atribut al unor privilegiaţi. Oricine are un suflet şi poate să dăruiască compasiune.

„În timpul învăţăturilor, am fost plăcut impresionată de atitudinea lui Dalai Lama, care făcea glumiţe, el era primul care începea să râdă - era ca un bunicuţ pus pe şotii care întâi începe să râdă hihihi şi apoi se bucură, gesticulează, îşi aruncă papucii, vin ceilalţi călugări şi îi aduc. Într-un cuvânt este natural”

- Cum simţiţi că v-a schimbat experienţa din Tibet?
- Am plecat de acolo cu sufletul plin şi am înţeles că iubirea, compasiunea se dăruiesc în egală măsură tuturor fiinţelor, fără a face diferenţe. În plus, la întoarcere, pe aeroport, fiica mea nu mă mai recunoştea, cu toate că eram aceeaşi. În momentul în care trăieşti nişte experienţe profunde la nivel de suflet şi conştiinţă, normal că se produce o schimbare interioară, care inevitabil se vede şi pe plan fizic. Astfel, nu mai poţi fi cum erai înainte dacă ai simţit măcar pentru o fracţiune de secundă compasiunea, dacă ai făcut parte din ea, dacă ea este în tine. Pot accepta că am un moment în care redevin omul acela cu frici, dar dacă am simţit o dată acea compasiune, mă pot replia pe starea de linişte şi pace. Este un mod de a trăi! Un om obişnuit eram şi înainte şi acum, doar că simt iubirea... Cu toţii căutăm iubirea şi suntem avizi de iubire, iar dacă nu o primim când ne dorim se produc în interior nişte schisme. Anul acesta mi-am promis să-l dedic iubirii pentru că oamenii au nevoie de asta, înainte de toate.

- Cum putem ajunge la acea mult discutată stare de echilibru interior şi de armonie?
- Ajung la asta evitând să mă ghidez doar după procesele cognitive, a căror existenţă nu o pot nega - nu pot exista fără minte, fără raţiune, totuşi -, însă nu trebuie să uităm de intuiţie, emoţie şi suflet, pe care e nevoie să le lăsăm să vorbească, să se manifeste. Numai aşa se poate ajunge la tot, la „tao”, adică la momentul în care le uneşti pe toate. Astfel, ajungem la conştiinţa că într-o parte negativă există şi una pozitivă şi invers. Dar Yin şi Yang în egală măsură, combinate, echilibrate şi în armonie. De multe ori se întâmplă să te duci într-o extremă sau în alta, iar oricare dintre acestea este toxică! Avem nevoie de echilibru în viaţă, în gândire, în simţire. Nu ştiu dacă există reţete, mai ales că eu nu cred în ele, ci în experienţe. Doar experimentând, ştiu că la un moment dat sunt aici, acum, simt, gândesc şi apoi, evoluez şi pot să îmi transform energiile într-una spirituală, adică toate corpurile se unesc pentru a putea ajunge la unul.

„Nu trebuie să uităm că trăim aici şi acum, în planul fizic, pentru că dacă filosofăm tot timpul sau stăm în stări de meditaţie, putem să o facem pe o creastă de munte ori într-o grotă, dar asta înseamnă că am ieşit din cetate. Pe de altă parte, dacă trăiesc în cetate, mă supun regulilor de aici şi acum, deci sunt ancorat în realitate, însă este nevoie să aduc în planul prezent emoţia, gândirea, cunoaşterea, tot, astfel încât să le unesc”

- În concluzie, vorbim despre o abordare a existenţei noastre, în care accentul este pus pe iubire şi compasiune, pe care le putem atinge prin tehnici meditative?
- În afară de ceea ce am învăţat cu Dalai Lama, am mai studiat tehnicile meditative şi cu alţi reprezentanţi ai budismului din Nepal, Tibet şi India. Am studiat cu ei şi aplic învăţăturile lor în terapia pe care o fac pentru că, din punctul meu de vedere, psihoterapie este limitativă şi că mai trebuie ceva. De fapt, în psihoterapia occidentală se folosesc tehnici de relaxare, de meditaţie, care sunt luate din cultura orientală. Am vrut să mă duc direct la sursă, de unde să înglobez această cunoaştere, să o experimentez întâi pe mine şi apoi să o pun în practică în sesiunile de terapie. Rezultatul final al terapiei este momentul în care omul reuşeşte să îşi facă linişte în interior, să ajungă la „emptyness”, la acel vid din care venim şi către care ne întoarcem, pentru că suntem „nimic” până la urmă. Dar, acest nimic nu este chiar nimic, ci este iubire, pentru că Dumnezeu ne-a creat dintr-o picătură de iubire - suntem Iubire, trăim Iubire, dăruim Iubire şi ne întoarcem la Iubire, adică Acasă.

A consemnat Andreea IGNEA